Grăbită să pună stăpânire peste natură, toamna face ravagii peste tot pe unde o poartă pașii. Ajutată de vântul rece, toamna dă iama în copacul încărcat de frunze ruginii. Undeva sus, în frunzișul galben, o frunzuliță ofilită face eforturi disperate să se mențină pe crenguța pe care a văzut lumina zilei și care i-a fost și casă și masă în ultimele luni. Supărată că în curând se va desprinde i se adresează toamnei:
- Toamnă, toamnă de ce sufli cu atâta putere vânt rece? Ai milă de noi frunzele!
- De ce te vaiți frunziliță îngălbenită? întrebă toamna, întorcându-și fața către copacul din care se auzi vocea.
- Cum să nu mă vait? În curând mă voi desprinde de copac! spuse cu amărăciune frunza.
- Păi și ce ai vrea să faci? Așa e în firea lucrurilor, ca la început de septembrie frunzele să se îngălbenească, după care să cadă, răspunse toamna cu blândețe.
- Știu că acesta este cursul vieții. Dar tu ai chemat în ajutor vântul rece, care suflă fără milă. Iar noi frunzele suntem fără apărare, spuse frunza. Uite cum suntem aruncate dintr-o parte în alta. Nu mai suntem folositoare nimănui? își continuă jelania frunza.
- Nu eu am chemat vântul. Eu sunt un anotimp de tranzit între vară și iarnă. Iarna e cea care suflă crivăț neîndurător. Să știi că eu încerc din răsputeri să-i față, dar sunt singură. Soarele m-a părăsit, iar iarna îmi suflă în ceafă. Ce pot face eu?
- Da? spuse cu uimire frunza. Adică iarna se pregătește să intre în scenă? continuă frunza.
- Da! Exact! Uite colo, peste coama dealului. Iarna se pregătește de zor. Nu mai e mult și mă alungă și pe mine. E cel mai puternic anotim! Nici chiar eu nu mă pot pune cu forța ei, spuse cu respect mândra toamnă.
- Acum că mi-ai arătat, văd și eu iarna venind. Și ce e de făcut în cazul acesta dragă toamnă? Eu abia mă mai țin de creanga degerată a copacului.
- Ai putea să mă ajuți să înfrumusețăm peisajul. Să-l umplem de culoarea galbenă și să te așterni pe pământ, colo jos pe covorul ruginiu țesut de suratele tale, frunzele, răspunse cu înțelepciune toamna.
- Să mă desprind din copac? Atât de repede? întrebă frunza.
- Da. Nu mai ai ce face în copac. Deja ești uscată și îngălbenită. Desprinde-te de creanga aceea, măcar să fii împreună cu celelalte frunze. Altfel, vântul năpraznic ce stă să vină cine știe unde te va purta. Dacă te duce departe și vei rămâne singură?
- Cred că ai dreptate, la asta nu m-am gândit, spuse frunza după ce medită preț de câteva secunde. Oare asta să fie menirea mea în continuare?
- Categoric aceasta este menirea ta! Tu ești un simbol al meu, al toamnei. Ție îți vor aduce imnuri poeții, iar muzicanții îți vor cânta viața tristă. În plus fără tine toamna ar fi lipsită de culoare.
- M-ai convins anotimp minunat. M-am gândit la spusele tale și am început și eu să cred că tu, toamna, fără noi frunzele îngălbenite, ai fi lipsită de sens, spuse frunza plină de încredere. Uite acum îmi iau la revedere de la copac și de la frunzele lui și mă alătur celorlalte frunze, adăugă cu optimism frunza galbenă.
- Mergi sănătoasă, frunzuliță gingașă. Dacă te desprinzi acum voi ruga vântul să te îndrepte către celelalte frunze să nu rămâi singură în mijlocul naturii, menționă toamna pregătit fiind să o ia din loc să vestească întreg cuprinsului că anotimpul belșugului și al rodului este aici.
- Mersi, toamno pentru cuvintele frumoase pe care mi le-ai adresat! Gata, m-am desprins, spuse frunza alunecând lin spre solul plin de frunze galben-maronii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu