Daca doriti ca eseul Dumneavoastra sa fie publicat pe blogul nostru, atunci trimeteti-l pe adresa de email eseu43adm@gmail.com

Translator

luni, 28 ianuarie 2013

Compunere narativă - vacanţa de vară la bunici

Vacanţa de vară mi-am petrecut-o la bunicii mei din Moldova. Satul în care locuiesc aceştia se află în apropierea râului Prut. Cum în ultima vacanţă de vară am fost ocupat cu diverse examene, vara aceasta am recuperat şi am stat la bunici pe toată perioada verii.

Viaţa la ţară mi-a priit. Aerul proaspăt al satului, aflat nu departe de o pădure întinsă, a fost o adevărată desfătare pentru mine. Departe de aerul poluat al oraşului în care locuiesc, am simţit pe propria piele ce înseamnă viaţa sănătoasă. 

În primele săptămâni m-am dezobişnuit cu greu de stilul de viaţă de peste an: computer, internet şi cablu tv. Dintre toate acestea poate cel mai mult mi-a lipsit internetul şi imposibilitatea de a menţine legătura directă cu prietenii mei. După câteva zile am aflat şi avantajul unei oarecare rupturi de ceea ce ne-am învăţat să numim civilizaţie. Este vorba de mai mult timp pentru activităţi precum cititul unei cărţi, plimbări în natură sau participarea la muncile câmpului. Din ultima categorie face părte şi culesul cireşelor, o activitate foarte frumoasă, dar şi îndestulătoare. Un alt câştig al acestei perioade a fost şi faptul că am învăţat să înot. Cu Prutul aflat la o aruncătură de băţ de casa bunicilor a fost foarte uşor să merg aproape zilnic la scăldat. Fără să-mi dau seama, în doar câteva zile, dintr-un om care nu ştia defel să înoate am ajuns un înotător destul de priceput.

Zilele au trecut una după alta, pe nesimţite, iar eu am început să realizez tot mai mult că viaţa la ţară este frumoasă. Nici pe departe nu este atât de plictisitoare pe cât credeam iniţial. În fiecare moment al zilei există o anumită activitate cu care trebuie să te ocupi: de la muncile câmpului, la creşterea animalelor. Am învăţat că trebuie o anumită pricepere în a îngriji şi de a interacţiona cu animalele de pe lângă casa omului. Cel mai mult m-am ataşat de câinele care păzea gospădăria bunicilor, un ciobănesc carpatin masiv, dar blând cu stăpânii, precum o pisică. Atât de mult am îndrăgit acest câine încât mi-am promis ca la întoarcerea acasă să încerc să-i conving pe părinţii mei să-mi permită să am un câine al meu.

La sfârşitul vacanţei de vară, după mai multe săptămâni petrecute în satul bunicilor, pot spune că eram un alt om. Am învăţat să apreciez munca ţăranilor, bucatele tradiţionale, dar şi traiul simplu al oamenilor de la ţară. Am învăţat să apreciez şi să văd beneficiile mâncărurilor gătite în casă, fructele şi legumele culese direct din grădină, astfel că mi-am făgăduit să nu mă mai ating de măncărurile de tip "junk food". 

Chir dacă nu cred că aş putea locui în permanenţă la ţară, cred că cel puţin o scurtă perioadă din an merită trăită cât mai aproape de natură. Iar viaţa la ţară este cel mai bun loc în care natura este alături de oameni. Cred că această vacanţă de vară a fost una dintre cele mai frumoase din viaţa mea.


Descriere - o zi de vară caniculară

Deşi e dimineaţă, soarele arde sus pe cer, aşa cum nu a mai făcut-o de multă vreme. Se anunţă o zi foarte încinsă. După cum a început această zi, ar putea fi cea mai fierbine şi mai nemiloasă zi din acestă veră. Cerul mai puţin albastru decât de obicei pare a fi decolorat de ascuţişul razelor trimise de discul solar. Niciun nor, oricât de mic, nu se încumetă să dea ochii cu soarele care dogoreşte nepăsător. 

La fel de speriat este şi vântul. Nu are curajul necesar să-şi arate chipul răcoros nici măcar o clipită. Încearcă din când în când să adie uşor, dar nu are puterea să se lupte cu soarele atotputernic. Atunci când îşi face simţită prezenţa, răsuflarea sa este foarte fierbinte, asemenea respiraţiei unui balaur, care scuipă flăcări pe nări. 

La sol situţia este şi mai dramatică. Iarba este mai uscată ca niciodată şi îngălbenită fără vreme. Acolo unde copacii nu fac umbră, pământul este pârjolit ca după un incendiu devastator. Dar poate cel mai mult suferă copacii. Primind mai puţină apă decât de obicei, fac eforturi disperate să reziste drepţi în faţa soarelui nemilos. Seceta foarte mare le-a uscat până şi voinţa de a rămâne verzi. Par aduşi de spate, asemenea unor bătrâni apăsaţi de greutatea anilor mulţi. Frunzişul copacilor nu mai este la fel de mare ca astă-primăvară, iar culoarea de un verde sănător s-a transformat într-un verde-gălbui bolnăvicios.

Cele mai puţin supărate pe urgia vremii sunt câteva şopârle. Cu pielea multicoloră, strălucind în bătaie razelor soarelui, se odihnesc sub cerul liber, chiar dacă afară temperaturile au devenit insuportabile. Piatra pe care stau deja trebuie să fie incinsă la maxim, dar şopârlele nu par a băga de seamă. La fel de leneşe ca de obicei, îşi întind mai bine corpul pentru a capta cât mai mult din căldura soarelui.

Indecis, dacă să se bucure sau să se întristeze de această zi toridă, este lacul din apropiere. În luciul său, razele soarelui se joacă vesele împrăştiind în jur reflexe puternice şi valuri de căldură. Mai puţin adânc decât de obicei şi poate cel mai puţin întins de când se ştie el, lacul priveşte drept în ochi rotundul aprins al soarelui. Îl întreabă dacă are de gând să fie la fel de capricios toată luna lui cuptor. Soarele îi răspunde printr-un zâmbet maliţios, împrăştind pe suprafaţa lacului raze usturătoare.

Acesta este doar începutul celei mai călduroase perioade a anului, luna iulie, luna lui cuptor. Dintr-un prieten al naturii, care aducea până mai ieri veselie şi bucurie împrejur, acum, soarele se transformă într-un veritabil duşman al acesteia.

Compunere cu titlul Vara la pădure

Astă-vară, eu, Sebastian şi Maria am plecat în păduricea din spatele curţii să culegem mure. Azorel, câinele fricos al bunicilor, a venit cu noi. Era o zi foarte călduroasă, numai bună de o plimbare prin pădurea răcoroasă, departe de soarele care dogorea. În drumul nostru spre pădure am trecut prin livadă bunicilor. În livada cu nuci şi peri înalţi, plină de rod bogat, iarba era înaltă până la mijloc. 

În câteva minute am ajuns la pădurea cu copaci înalţi şi cu frunziş des. Am început să căutăm tufele de mure. Nu ne-a luat mult timp şi am găsit mai multe plante cu mure coaptă. Timp de câteva minute, la umbra copacilor, toţi trei am mâncat pe săturate din fructele aflate din belşug. Parfumul şi aromele deosebite ale murelor ne-au încântat simţurile.

În acest timp, Azorel se zbenguia voios prin jurul nostru. Lătra şi dădea fericit din coadă. Alerga de colo-colo vesel şi parcă mai puţin fricos decât de obicei.

După ce ne-am săturat, ne-am îndreptat spre casă. Pe drumul, am vorbit despre scăldat. Ne-am înţeles să mergem la gârla din apropiere, mai spre seară când razele soarelui vor fi puţin mai blânde.

Pădurea după o ploaie de vară

O ploaie deasă, cu stropi mari şi grei, a cernut năvalnic din cerul întunecat, preţ de câteva minute. Aşa sunt ploile de vară, ca un duş rece, dar de scurtă durată. Ca o ploaie de gloanţe, aruncate asupra duşmanului, stropii de ploaie au mitraliat coronamentul bogat al copacilor. În chip straniu, pădurea s-a grăbit să îmbrăţişeze capriciul umed al cerului şi a primit cu plăcere binecuvântarea stropilor de ploaie. Copacii par a fi întinerit brusc. Precum un burete uscat, frunzele copacilor s-au grăbit să absoarbă licoarea ploii. Ameţetie de gustul proaspăt al stropilor de ploaie, frunzelor copacilor şi-au preschimbat hainele de un verde palid, într-unele de un verde aprins. Este semnul că ploaia era aşteptată cu nerăbdare de ceva vreme.

Frunzele mari, cărnoase ale copacilor sunt jilave. Apa a îmbibat fiecare celulă a frunzelor, inundându-le fiecare încăpere. Stropii mari de apă alunecă uşor pe curbura armonioasă a frunzelor zdrenţuite. Apoi, picăturile se reunesc între ele şi formează mici şuvoaie care se scurg spre vârful frunzelor. De acolo, picăturile se îndreaptă spre pământ, iar când îl ating sunete înfundate se aud în linişte pădurii. De sus, lumina încearcă să mângâie cu atingerea sa stropii care poleiesc suprafaţa frunzelor. Când reuşesc, zeci de scântei orbitoare se revarsă asupra naturii. 

Din când în când un vânticel molcom adie printre copaci. Simţind oportunitatea de a scăpa de apa în exces, copacii îşi scutură corpul înverzit, împrăştiind în jur picături mici de apă. În felul acesta, plantele mici de la sol, aflate la umbra deasă a pădurii, gustă şi ele din apa căzută din văzduh. 

Pentru o bucată bună de vreme, pădurea se afla sub stăpânirea unei acalmii dense. Nicun zgomot, cât de mic, nu deranjează liniştea pădurii după ploaie. Pădurea a învăţat să se bucure în linişte de ploaia generoasă care aduce viaţă şi împrăştie speranţă în jur. Liniştea este spartă din când în când de câte un ciripit vesel al unor păsărele zgribulite şi muiate de ploia puternică. Ecoul ciripitului se aude prelung în pădure şi dă de veste celorlalte vieţuitoare că viaţa îşi poate urma cursul firesc, întrerupt de ploaia puternică de vară.

O zi de vară caniculară la școală

De cum ieşim din clădirea şcoalii, soarele ne întâmpină strălucind orbitor. Razele lui sunt precum nişte săgeţi aprinse. În contact cu pielea noastră lasă în urmă usturimi şi ne trasmite un discomfort de nesuportat. Nici măcar duritatea asfaltului nu-i poate face faţă soarelui nemilos. În mâna discului de lumină şi căldură, asfaltul negru şi zgronţuros pare un cornet de îngheţată. Îl înmoaie după care ameninţă că-l va topi încetul cu încetul. Cu fiecare pas pe care îl facem, simţim cum curtea asfaltată devine elastică şi vălurată, iar căldura acesteia pătrunde prin tălpile groase ale pantofilor. Nările ne sunt invadate de un miros de bitum încins, semn că în curând curtea şcolii va fi asemenea unei oale încoinse.

Câţiva elevi se plimbă anemici prin curtea şcolii. Sunt în căutarea unei umbre binefăcătoare, pentru a se refugia de asprimea razelor de soare. Ziua caniculară este abia la început, dar deja a potolit orice dorinţă de zbenguială a elevilor. O moleşeală neobişnuită şi o linişte apăsătoare pentru o recreţie domină întreaga curte. Cei care s-au încumetat să înfrunte arşiţa dimineţii, sorbesc cu nesaţ din sticlele de apă încălzită. Chiar dacă apa sălcie nu astâmpără setea permanentă, este singurul remediu împotriva fierbinţelii din jur. 

Nicio pală de vânt nu adie. Niciun nor nu există pe cerul de sticlă. Soarele şi căldura acestuia sunt stăpânii absoluţi au curţii şcolii. Undeva într-o parte, la umbra zidului clădirii, câţiva elevi se amăgesc la un petec de umbră. Chiar dacă razele soarelui nu-i atinge direct, căldura dogoritoare îi ajunge şi acolo. 

Salvarea din această atmosferă aproape incendiară vine odată cu sunetul clopoţelui. Şi acesta pare afectat de căldura neobişnuită. Dacă până acum sunteului era ascuţit şi vibrant, acum se aude răguşit şi palid. Elevii se încolonează unu câte unul şi pătrund în şcoala răcoroasă. În clase, aparatelor de aer condiţionat bâzâie sâcăitor şi se chinuie să diminueze după propriile forţe canicula ce domneşete în exterior.

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Compunere - Ultimele zile din vacanţa de vară

Sfârşitul vacanţei de vară se apropie de final cu paşi repezi. Zorii unui nou an şcolar se văd în depărtare. În câteva zile, şcoala va reîncepe, iar odată cu ea vacanţa cu dimineţi libere, pline de joc şi voie bună, va fi doar o amintire.

Mi-am propus ca în scurta perioadă rămasă până la primul sunet al clopoţelui din acest an să profit cât pot de mult de ultimele zile de vacanţă.

Prima pe lista mea de priorităţi va fi grădina zoologică. Sunt curios să văd ultimele animale aduse de la ultima mea vizită la zoo. Totodată, vreau să mă documentez asupra vieţii unor animale, pentru a putea întocmi o compunere pe care trebuie să o prezint în primele zile ale noului an şcolar.

Următorul lucru pe lista mea de făcut până la finalul vacanţei este să găsesc o piscină pentru a participa la un curs de înot. Am realizat în zilele petrecute la mare, că este necesar să ştii să înoţi. În plus, fără să te mişti în voie prin apă nu e nico distracţie la mare. Vreau ca în viitoarea vacanţă la mare să fiu un înotător iscusit.

În zilele care îmi vor rămâne mi-am propus să chem la mine nişte prieteni să încingem un joc de echipă pe noua mea consolă, Xbox 360 cu Kinect. Zilele trecute părinţii mi-au cumpărat două jocuri absolut noi: un joc cu maşini - Forza Motorsport 4 şi unul sportiv - Virtua Tennis 4. Abia aştept să le prezint prietenilor mei aceste jocuri şi să petrecem împeună nişte momente memorabile.

Aş mai avea multe alte lucruri de făcut în această vacanţă, dar trebuie rezerv câteva zile şi şcolii. Trebuie să citesc nişte lecturi de vacanţă pentru a putea întocmi nişte prezentări, pe care le voi preda în prima săptămână de şcoală. Această activitate îmi va fi foarte utilă, deoarece încetul cu încetul trebuie să mă deconectez de la viaţa de vacanţa şi să intru un ritm specific şcolii.

Chiar dacă mă încearcă o uşoară tristeţe când mă gândesc că vacanţa de vară e pe sfârşite, voi încerca să profit de fiecare clipă liberă pe care o mai am, până la începutul anului şcolar.

Primăvara în grădina şcolii

A venit primăvara. Grădina din faţa şcolii noastre are nevoie de ajutor pentru a deveni mai frumoasă. Într-un colţ, Maria şi Vasile se pregătesc să planteze un puiet de castan. Vasile ţine un hârleţ în mână, cu ajutorul căruia sapă o groapă suficent de adângă pentru copăcelul ce va fi plantat. În timpul acesta Maria se îndreaptă spre Vasile cu castanul în mână. Îl introduce în groapa pregătită de Vasile şi acoperă rădăcinile acestuia cu pământ.

Într-o altă parte a grădinii Ancuţa are o stropitoare în mână. Udă trandafirii proaspăt îmbobociţi. După care curăţă frunzele uscate şi aduce nişte pământ proaspăt pe care îl aşază la baza tufelor de trandafiri. În apropiere Costel se urcă pe o scară rezemată de un copac. Are în mână o colivie de păsări, din lemn, pe care o va aşeza în copac. În scurt timp, păsărele vioaie şi gureşe din curtea şcolii vor avea o căsuţă a lor. Se vor putea ascunde de ploaie şi vor avea un adăpost peste noapte.

Bucuroşi că prin munca lor curtea şcolii va fi mai curată şi mai îngrijită, elevii par a fi neobosiţi. Asemeni unor gospodari pricepuţi, se îngrijesc de fiecare copac şi de fiecare petec de verdeaţă care le iese în cale.

Compunere - Primăvara, excursie în natură

Este o zi frumoasă de primavară. Pe cer se văd stoluri de rândunele. Bogdan şi colegii lui de excursie privesc natura înverzită din jurul lor şi respiră aer proaspăt de primăvară. Copacii înverziţi privesc cu veselie spre cerul curat ca lacrima. Crengile lor se mişcă în bătaia lină a vântului precum într-un dans liniştit. Natura, cu ale sale straie înverzite, se bucură de primăvară şi trezeşte la viaţa toate vietăţile pământului. Gâze şi animăluţe mici mişună prin pădurea seculară fără oboseală în căutare de hrană. După ce admiră peisajul de pe pământ, copiii îşi mută privirea spre înalturi. În văzduh, se observă păsări graţioase ce zboară cu gingăşie asemeni unor dansatori pricepuţi. Cu o iuţeală demnă de invidiat, păsările urcă spre cer şi coboară spre pământ, într-o înlănţuire fantastică. După ce îşi finalizează ritualul zborului, păsările se aşează în copaci şi îşi construiesc cuiburi. Este o agitaţie de nedescris. Nimic nu pare să oprească agitaţia din pădurea cuprinsă de febra primăverii. Nici măcar copiii care privesc ca nişte spectatori spectacolul naturii în anotimpul primăvara. Veselia naturii şi viaţa agitată din pădurea însufleţită îi cuprinde şi pe copiii aflaţi în excursie. Copiii sunt tare bucuroşi. A fost o excursie minunată. Au asistat la o adevărată lecţie de biologie şi geografie, o adevărată reprezentaţie în care actorul principal este primăvara.

Descriere - compunere despre ploaie, furtună

Picurii mari şi grei cad furioşi din înalturi. Parcă s-au rupt zăgazurile cerului. Ploaia deasă nu are nicio milă faţă de pământul deja ticsit peste măsură de apă. Solul nu mai poate înghiţi apa care cade fără încetare de câteva ore, astfel că formează şiroie mari, care se preling la tot pasul. Întreg cuprinsul pare un râu ieşit din matcă.

Din cerul presărat la tot pasul cu nori negri, fulgere orbitoare încă mai brăzdează cerul. Sunt atât de aproape de sol încât ai impresia că cerul s-a prăvălit pe pământ. Chiar dacă nu este nimic mistic în aceste fulgere, nu ai cum să nu te întrebi dacă nu este mâna zeilor la mijloc. Dar nu orice zei, ci unii mânioşi pe biata natură şi pe vieţuitoarele care o populează. Ca la un semn, fulgerele încetează. După câteva secunde de respiro, în care natura îşi trage sufletul, zgomote răsunătoare asurzesc peisajul. Natura tresare! Sunetul înfiorător al tunetului încremeneşte totul în jur. Pentru câteva momente, care par ore, ai impresia că nu mai există scăpare. După ce şi ultimul ecoul al tunetului se stinge, se aşterne liniştea. O linişte aparentă, căci ploaia continuă să-şi verse năduful asupra naturii cu sunete dese şi înfundate. În continuare, stropii de ploaie cad ca nişte săgeţi asupra pământului.

Crengile copacilor se apleacă obosite în faţa patimii ploii. Un vânt rece, şi suficient de puternic cât să încline copacii, îi ţine isonul. Cea mai afectată de urgia ploii este iarba. Aceasta se chinuie din răsputeri să-şi păstreze firişoarele verzi la suprafaţă pentru a putea respira în voie. Dacă ploia va continua în acelaşi ritm, nu va mai rezista multă vreme. Câteva flori şi-au pierdut petalele frumos colorate. Arată de parcă ar fi supărate de pierderea suferită; apa se scurge pe frunzele lor asemenea unor lacrimi pline de durere. Pe nesimţite, ploaia îşi pierde puterile. Stropii de ploaie cad din ce în ce mai rar şi fac loc razelor de soare. La început timide, dar mai apoi puternice, reuşesc să învingă urgia ce nu părea să aibă sfârşit. Ici colo se aud ciripituri de păsări, semn că-şi părăsesc ascunzătorile. Se pregătesc să se înfrupte din aerul proaspăt al naturii de după ploaie.

Primăvara, motiv de bucurie şi veselie

Este primavară. Soarele, florile, gâzele şi păsărelele ne chemau la joacă. Împreună cu prietenii mei Maria, Mihaele şi Ioana am plecat la pădurea de la marginea satului. Toată natura întinerise. Iarba era prospată, florile aşternuseră un covor multicolor pe pajişte, iar fluturii si albinele zburau vesele. Păsărelele gureşe se luară la întrecere cu noi. Pe pajişte erau si Dana, Dora, Nelu, Bogdan şi Andrei. Băieţii au încins un joc de fotbal,iar fetele au cules floricele si au facut coroniţe. La un moment dat, fetele au intrat în joc alături de baieţi. Pădurea răsuna de veselia noastră. Soarele strălucea cu putere. Când am obosit, ne-am aşezat pe iarba fragedă să ne odihnim. Razele calde ale soarelui ne zâmbeau. Ciripitul dulce al păsarelelor se îngâna cu vocile noastre. Mirosul suav al floricelelor ne umple sufletul de linişte şi pace. Încet-încet, soarele se pregătea de culcare. Am plecat uşor spre casa, luând cu noi frumuseţea acelei zile de primavară gingaşă.

Peisaj de câmpie mirific

Un vânt molcom şi cald adie peste câmpia înverzită. Suflă gingaş peste grâul proaspăt încolţit, după care se ridică ca un duh spre înălţimi. Firişoarele străvezii de grâu îi răspund vântului la unison cu mişcări line. Se bucură de mângăierea discretă a vântului şi îşi scutură vesele ultimele bobiţe cristaline de rouă. O nouă zi începe. O zi frumoasă de poveste, judecând după razele de soare care scaldă cu lumina lor lanul înverzit. 

La câţiva paşi distanţă, câteva manunchiuri semeţe de floarea soarelui îşi deschid petalele galbene, parcă dorind să îmbrăţişeze soarele binefăcător. În timp ce discul auriu al soarelui se plimbă pe cer, florile galbene se rotesc urmărind direcţia în care soarele îşi trimite săgeţile luminoase. Jocul soarelui cu floarea soarelui continuă pe parcursul întregii zile. Neobosite, asemenea unor albine, florile galbene culeg razele de lumină şi se hrănesc cu ele, astfel că reuşesc să-şi păstreze statura uriaşă faţă de celelalte plante ale luncii.

Un copac bătrân ca şi timpul, mare precum un munte, domină întreaga câmpie. Este singur de ceva vreme. A mai avut fraţi, dar ultima iarnă cumplită i-a răpus. Primăvara suavă i-a vindecat rănile de peste iarnă, iar acum muguri de viaţă şi speranţă au apărut pe fiecare creangă. Este nerăbdător să înflorească. Îşi ridică crengile spre cer şi soarbe din căldura divină a soarelui. A învăţat că trebuie să se bucure de fiecare primăvară, ca şi când ar fi ultima din viaţa lui.

De la înălţimea copacului se poate observa în zări necuprinsul câmpiei. Asemenea unui covor magic, verdele câmpiei se mişcă în bătaia vântului. Se unduieşte şi formează valuri verzi. Dacă nu ai ştii că e verdeaţă ai putea jura că marea a devenit verde şi a invadat pământul. 

Toate acestea sunt semnele unei primăveri perfecte. Câmpia trăieşte şi respiră primăvară, creşte văzând cu ochii, pregătindu-se să facă rod bogat. Privind la frumuseţea care evoluează sub ochii tăi nu poţi să nu admiri fragilitatea naturi, dar şi dorinţa ei de a supravieţui. Spectacolul acestui peisaj de câmpie este emoţionant şi totodată naşte în cel care-l priveşte speranţă şi bucurie.

Compunere - descriere păsărele gureşe

Aerul rece al dimineţii, plin de mirosul dulce al primăverii, a trezit-o la viaţă. Zgribulită, deschide ochişorii mici, ca două bobiţe de mărgele, şi priveşte în jur. Deschide ciocul mititel, ca şi când ar căsca, după care îşi întinde aripioarele. Mici, cu pene diafane, aripioarele par atât de firave încât te întrebi dacă poate zbura cu ajutorul lor şi nu sunt cumva doar de decor. Clipeşte des din ochişorii gingaşi şi se uită tensionată în stânga şi-n dreapta. Ca la un semn începe să scoată sunete ascuţite. Ciripitul suav şi melodios continuă vesel molipsind şi alte păsări din jur. Dintr-o dată liniştea absolută este invadată de un adevărat cor de ciripituri, pe mai multe voci. E greu de înţeles ce se întâmplă: dacă discută, se ceartă sau râd fericite. Păsările par a fi la un concurs de ciripituri, în care cea care ciripeşte mai tare şi mai des câştigă. Zarva făcută de păsărelele gureşe este impresionantă: atât de mici şi de plăpânde, dar cu o voci atât de puternice şi răsunătoare. Sunetele cresc în intensitate ca şi când ar anunţa ceva important. Apoi, brusc cârdul de păsări tumultoase se desprind de pe craca copacului. Zboară precum ciripesc. Bat puternic şi rapid din aripi, după care planează scurt. Schimbă direcţia de zbor de mai multe ori, efectuând un ocol în jurul copacului din care s-au ridicat. Apoi revin pe aceeaşi creangă şi încep să ciripească mai aprig decât înainte. Trilurile prelungi şi repetate se aud până în depărtări. Sub mângâierile discrete ale soarelui blând de primăvară, păsărelele se desfăşoară în voie ca şi când întreaga natură ar fi un spectator la concertul pe care ele îl susţin cu atâta măiestrie.

Compunere despre primăvară, întoarcerea rândunelelor

Primăvara s-a întors pe meleagurile noastre. Odată cu ea, stoluri întregi de păsări zboară aproape de cer spre locurile în care aveau cuiburi anul trecut. Printre ele şi o mulţime de rândunele săgetează neobosite cerul. Din înaltul cerului ochesc locurile natale şi se îndreaptă cu o viteză ameţitoare spre pământ. 

Obosite de drumul lung pe care l-au făcut din ţările calde, se aşează pe gardurile oamenilor şi în pomii înmuguriţi. Se pun pe ciripit şi o ţin aşa o bucată de bună de vreme. Pe semne discută despre noile cuiburi pe care le vor construi în următoarele săptămâni. 

Ca la un semn, gureşele rândunele se ridică şi zboară în grup pe deasupra câmpiei. Sunt în căutarea unor paie şi a unor crenguţe cu care să-şi ridice adăposturi spre a-şi creşte în siguranţă puii.

Zidari iscusiţi, în următoarele săptămâni, rândunelele au transportat fără încetare paie uscate şi firişoare de iarbă şi au început să construiască cuiburi. Printr-un meşteşug doar de ele ştiut, dar şi printr-o muncă asiduă au reuşit să-şi reclădească cuiburile distruse astă iarnă. Când totul a fost gata, au pus în cuiburi fulgi şi paie moi, ca aşternut pentru ouă şi s-au pus pe clocit. 

Nu peste mult timp, ouă mici şi gingaşe au început să apară. Cu o grijă deosebită, rândunelele au vegheat ouăle şi le-au încălzit cu propriul corp pentru ca viitorii pui să aibă cele mai bune condiţii pentru a se dezvolta. După câteva săptămâni, ciripituri vesele de pui se puteau auzi până în departare din cuiburile frumos clădite ale rândunelelor, iar primii pui au început să scoată capul din cuiburi.

Compunere - Sosirea primăverii

Luna martie, luna lui mărţişor, este aici. Odată cu ea primăvara îşi face loc în calendar şi alungă cu un potop de raze strălucitoare frigul greu al iernii şi ultimele pete albicioase de zăpadă. Pământul umed de după topirea zăpezilor ajută ghioceii mici şi plăpânzi să iasă la lumină. Soarele, cu a sa lumină aurie, scaldă cu fascicole luminoase căpşorul gingaş al ghioceilor, transformându-i în clopoţei de argint. 

Lujerii verzui ai ghioceilor se ridică din pământ exact la timp spre a-şi îndrepta florile albe şi fragile spre înaltul cerului pentru a vedea stolurile de păsări, care brăzdează cerul. Grupuri mari de păsări vioaie umplu cerul de un albastru pur. Ţipetele lor vesele la revederea plaiurilor natale, pe care le-au părăsit cu tristeţe astă toamnă, se aud până în depărtări. 

Primele care ajung la destinaţie sunt rândunicile. Obosite de atâta amar de drum, se aşează grăbite pe garduri, pe casele oamenilor, iar altele pe copacii deja înmuguriţi. După ce-şi trag sufletul se pun din nou pe săgetat văzduhul. Gureşe cum sunt, într-o zarvă de nedescris, rândunicile zboară de colo-colo în căutarea unor paie uscate pentru a-şi reface cuiburile dărâmate de zăpada nemiloasă a iernii.

Firişoare mici de iarbă îşi fac apariţia timide în jurul ghioceilor. Buimăcite de iarna lungă şi friguroasă, învaţă acum din nou să crească şi să se îmbete cu razele soarelui. Gâze încă adormite încep să mişune prin covorul de iarbă ce începe acum să fie ţesut. Animale mici şi mari se trezesc din hibernare şi ies la plimbare pentru a sărbătorii venirea primpăverii.

Motivaţi de cerul limpede ca cristalul şi de temperaturile blânde, oamenii sting focul în vatră şi ies din case. Se îndreaptă spre câmpurile livide şi triste pentru a lucra pământul şi spre a-l face să rodească din nou. Natura din ce în ce mai vine îi cheamă pe copii să-şi reia jocul în aer liber. Cu o dorinţă de viaţă cum numai primăvara ştie să o producă, copii zburdă pe plaiurile înverzite. Culeg ghiocei, cântă şi se bucură împreună că iarna geroasă a plecat şi nu se întoarce foarte curând.

Compunere - Vestitorii primăverii

Stoluri întregi se văd la orizontul senin al cerului de un albastru pur. Păsărelele care aparţin acestor pământuri se întorc spre tărâmurile natale. După ce au fost în pribegie, pe meleaguri străine, prin ţări pline de soare, acum că primăvara a sosit, se întorc acasă. Au avut un drum lung şi obositor de parcurs, zburând peste crânguri, lunci şi mări. Cu cât se apropie de casă, păsările bat din aripi mai voioase. Ele ştiu că zilele de primăvara şi de vara nu le vor ridica nicio problemă. Natura caldă, care a început deja să-şi arate faţa, devine o gazdă primitoare pentru păsările gingaşe şi sensibile la temperaturi scăzute.

Din zarea albastră, pasările vesele, etern îndrăgostite de vânturi line, planează deasupra locurilor în care-şi vor instala cuibul. De cum aterizează pe pământul sfânt al patriei lor, se şi pun pe treabă, asemeni unor gospodari harnici. Adună cele trebuincioase construirii cuiburilor şi muncesc zi şi noapte la zidirea acestora. 

Abia când cuiburile vor fi construite, păsările se vor aşeză să se odihnească. Din cuiburile lor, la adăpostul întunericului şi al clarului de lună vor ciripi şi vor cânta triluri pline de dragoste. Apoi vor da viaţă unor pui mici şi firavi care vor însufleţi cuiburilor şi locurile în care s-au stabilit aceşti vestitori ai primăveri.

Compunere despre mărţişor

Luna martie este cunoscută şi sub numele de Mărţişor. În primele zile ale acestei frumoase luni, băieţii şi bărbaţii oferă fetelor, femeilor şi mamelor mici podoabe. Prin simbolul mărţişorului oamenii celebrează şi se bucură de venirea primăverii. Totodată dăruirea mărţişorului unei persoane dragi este un semn de preţuire şi iubire. Legate cu un fir împletit în două culori, roşu cu alb, mărţişoarele se aşază la piept sau la reverul hainelor. 

În aceste zile elevii de şcoală oferă mărţişoare colegelor de clasă, dar mai ales doamnei învăţătoare. Mărţişorul este ales cu grijă, deoarece prin simbolul pe care îl reprezintă transmite un anumit mesaj. Pentru doamnele profesoare copiii cumpără mărţişoare cu flori, fluturi sau diverse figurine. Colegelor lor, băieţii le oferă mărţişoare în formă de inimioare mici şi gingaşe, reprezentări de animăluţe, floricele, litere sclipitoare sau chiar numele fetiţelor care le vor purta.

Fetiţele le agaţă cu mândrie în piept şi le poartă agăţate de haine toată luna martie, ca pe nişte bijuterii autentice. Deşi acum tradiţia nu mai este respectată, în trecut, fetele purtau mărţişoarele până ce vedeau primul copac înflorit, după care le legau de ramurile acelui copac. Era un simbol prin care îşi exprimau speranţa, optimismul şi credinţa în mai bine.

Compunere despre 1 martie, primăvară!

Se apropie ziua de 1 Martie, prima zi de primăvară. Este ziua în care dăruim mărţişoare fetelor şi femeilor. Mărţişorul este o podoabă micuţă, care se prinde cu un şirag împletit din două fire: unul alb şi altul roşu. Mărţişorul este simbolul primăverii. Se poartă toată luna martie, iar la sfârşitul lunii, se agaţă într-un copac. Şi dacă iţi pui o dorinţă, atunci când prinzi mărţişorul în copac, dorinţa se îndeplineşte.

1 martie este ziua în care începe primăvara. Ziua se măreşte şi noaptea se micşorează. Temperatura începe să crească şi încetişor, natura se trezeşte la viaţă. In locul zăpezii gri, murdare, apare o explozie de culori şi miresme proaspete. Copacii înmuguresc şi apar mlădiţe noi, de un verde crud. Iarba încolţeşte şi străpunge ultimul strat rămas din zăpadă.  Apar şi primele flori: ghioceii sunt vestitorii primăverii, zambilele care sunt simbolul jocurilor sportive, narcisele şi, preferatele mele, toporaşii de martie.

Tot acum, păsările migratoare se întorc din ţările calde. Vom construi căsuţe pentru ele şi le vom pune în copaci. Drept mulţumire, păsările călătoare ne vor încânta auzul cu trilurile lor vesele. Va începe curăţenia în parcuri, se vor vopsi copacii şi băncile din parc. Gâzele vor zumzăii şi vor dansa în aer. Freamătul lor se va contopi cu freamătul naturii renăscute la viaţă.

Ziua fiind mai lungă avem mai multe ore în care să ne jucăm, mai multe ore de distracţie. Simplul gând că vine primăvara îmi umple sufletul de fericire şi de bucurie, de nerăbdare. Toţi oamenii sunt mai veseli, mai bucuroşi şi mai calzi. Întreaga planetă renaşte primăvara: plantele, vietăţile, oamenii. Şi totul începe cu 1 Martie!

Compunere Povestea unui copac în anotimpul primăvara

Acum sunt un copac fericit! Iarna urâtă şi geroasă a devenit doar o amintire tristă. Zăpada grea ca de plumb, care ameninţa să-mi rupă gingaşele ramuri, s-a topit. Vântul furios s-a îmblânzit şi nu-mi mai apleacă crengile până la pământ. Acum abia dacă mai adie şi asta cu un suflu cald şi îmbietor. Ramurile mele, îngheţate până mai ieri, încep să se dezmorţească. Dacă iarna ar fi durat mai mult acum aş fi doar o poveste tristă ...

De câteva zile, soarele cu ale sale raze blânde şi calde mă mângâie pe creştet în fiecare zi şi mă dezmiardă cu şoapte luminoase. Parcă ar dori să mă anunţe că îi pare rău că pentru o scurtă perioadă a cedat în faţa ultimei ierni neprietenoase. Acum este o adevărată desfătare să privesc spre bolta senină a cerului, iar de acolo de sus albastrul cerului să-mi facă prietenos cu mâna în semn de salut. Şi noaptea începe să devină o încântare, stelele agăţate de firmament împung întunericul dens al nopţii cu mii şi mii de luminiţe.

Privind în jur realizez că natura se trezeşte la viaţă. Nu am cum să nu fiu bucuros! Ghioceii şi-au scos deja capul prin pâlcurile de zăpadă uitate în jurul meu. Razele de soare se reflectă în petalele lor albe şi răspândesc în jur sclipiri orbitoare. Animăluţele şi gândecii aleargă de colo în căutare de mâncare. Din când în când, câte o pasăre, din cele care nu au plecat în ţările calde, se aşează pe crengile mele dese şi-mi şoptesc că din înaltul cerului primăvara se vede venind.

Mirosul de primăvară din împrejurimi este pentru mine ca un parfum de petale de trandafiri. La rădăcinile mele, firişoare timide de iarbă îşi croiesc drum spre lumină prin pământul proaspăt dezgheţat. În câteva săptămâni totul în jurul meu va fi verde. Ce păcat că nu am tălpi să pot simţi covorul moale de verdeaţă care se va aşterne în curând la picioarele mele.

Probabil nu va mai trece multă vreme şi mugurii, care vor anunţa că primăvara s-a instalat cu totul, îmi vor apărea. Bucuria va fi şi mai mare când lângă mugurii mei se vor aşeza păsărele mici care vor ciripi din zori şi până-n seară. Cu cântecele vesele ale păsărilor mă voi trezi şi tot cu ele voi adormi. Unele din ele îşi vor face cuib în ramurile mele şi-mi vor ţine de urât în serile mirifice de primăvară.

Primăvara este aproape şi deja am senzaţia că mă trezesc la viaţă. Pentru câteva luni voi simţi că trăiesc!

Compunere - Un cuib de rândunică primăvara

A sosit primăvara cu raze de soare, cu flori parfumate şi cu păsărelele noastre favorite. În acest anotimp al dragostei, rândunelele se întorc la cuiburile lor, pe care le-au părăsit toamna trecută.

Roxana a zărit un stol de rândunele. Una dintre rândunele, obosită de la drumul său, a început să se aşeze pe gardurile oamenilor şi în pomii proaspăt înmuguriţi. 

Fata a observat că rândunica nu s-a oprit să o vadă. Pasărea era foarte grabită să ajungă la cuibul ei.

Când rândunica şi-a luat zborul din cuib pentru a căuta hrană, Roxana s-a uitat în cuib. A zărit zece ouă mititele şi fragile. Fata a văzut cum puii au început să scoată capul din cuiburi.

De nicăieri, pasărea a apărut lângă cuib. Supărată, pe un ton răstit, i s-a adresat Roxanei:
- Ce cauţi aici? Ai venit să-mi furi ouăle? 
- Sigur că nu, a exclamat fata! Doar doream să ştiu de ce erai atât de agitată acum câteva minute.
- Nu e frumos să te uiţi în casa altcuiva... sau, mai bine zis, să te uiţi în cuibul unei păsări. Pui sunt mici, s-ar putea speria de un străin.

Din această păţanie Roxana a învăţat că nu e bine să dai buzna în casa cuiva. Fiecare are nevoie de intimitate şi linişte la el acasă. 

Primăvara plină de surprize este abia la început. Roxana este nerăbdătoare să mai afle şi alte surprize pe care le pregăteşte primăvara.

Primăvara, bucurie şi culoare

Primăvara, fiica cea mai tânără a bătrânului an, cea aducătoare de bucurie şi voie bună a sosit şi la noi cu alaiul ei de flori, lumină şi culoare.

Totul e învăluit în mantia de lumină a soarelui, care mângâie blând pământul şi toate vietăţile. Bolta albastră se oglindeşte în apele limpezi ale râurilor. Zilele sunt mai blânde şi mai lungi, iar nopţile mai scurte.

Primăvara a aşternut peste tot un covor multicolor. Câmpurile şi dealurile au înverzit, iar livezile se pregătesc să dea în floare. În păduri, muşchiul copacilor e moale ca o pernă de puf, iar brazii care abia şi-au lepădat mantia de nea privesc mândri către soare. În desişuri a albit floarea ghiocelului şi un parfum uşor de toporaşi se răspândeşte la adierea vântului din amurg.

Primăvara a trezit lunca la viaţă. Fluturii zburdă, albinele harnice îşi încep dulcele zumzet printre flori. Gândăceii şi cărăbuşii dorm la soare, dezgheţându-şi aripioarele şi picioruşele. Păsările călătoare par nişte vâslaşi pe marea cerului albastru. Rândunica cea veselă, turturica şi sturzul ciripesc în deschiderea marelui concert al primăverii.

Şi oamenii se bucură de această renaştere a naturii. Ogoarele răsună de duduitul tractoarelor şi zumzetul hărniciei. În livezi oamenii curăţă pomii, iar în grădini sapă pământul să pună răsaduri.

Cu mantia plină de lumină, primăvara împarte din pocalul ei tinereţe, voioşie şi culoare. Să ne bucurăm toţi de acest minunat mărtişor primit în dar de la blânda primăvară.

Frumuseţea anotimpului primăvara

Cu mantia ei de un verde deschis, a sosit primăvara. A adus cu ea gingaşii toporaşi, ce se închină lăcrămioarelor, gândăcei în haine smălţuite şi cărăbuşii de aramă. De departe, se aude mierla fluierând în zăvoi. Zboară gândăcei de tot neamul. Cea dintâi rândunică, venită de departe taie albastrul cerului ca o săgeată. Prin norii cenuşii trec razele aurii ale mândrului soare. De sub frunzele moarte se ivesc mici firicele subţiri de verdeaţă. Delicatul clopoţel de argint se iveşte de sub pământul de catifea. Poiana scăldată de soarele blând este invadată de gingaşele floricele. O buburuză face baie de soare în potirul unei flori. În a nopţii linişte se iveşte o divină melodie a greierilor.
Primăvara e un adevărat doctor al naturii!

Compunere despre primăvară, cu pronume şi adjective posesive

Primăvara este anotimul meu preferat. Soarele, cu ale sale raze, încălzeşte pământul şi al nostru suflet. Primăvara a alungat gândurile friguroase ale tuturor vieţuitoarelor, iar pe ale salele-a transformat în speranţă. Acum, ciocârlia se întoarce din ţările calde pe meleagurilenoastre şi ne încântă cu al său glas suav. Natura, cu a sa mantie verde, emană prospeţime şi culoare. Grija sa este să trezească la viaţă fiecare firişor de iarbă şi să înmugurească fiecare copac. A noastră, a oamenilor, este să ne apucăm de muncile câmpului pentru a ne asigura de rodul său. De pe o floare, răsărită de nicăieri, un fluture zglobiu îşi etalează cu mândrie aripile sale frumos colorate. Din curtea casei noastre, se poate observa lunca veselă şi coloritul său viu. De sus, văzduhul cu al său albastru pur, lipsit de orice nor, zâmbeşte blând şi aduce linişte în inima mea.

Compunere - Ce am făcut de 1 martie

Lumina blândă şi razele calde de soare mi-au arătat încă de dimineaţă că a sosit primăvara. Calendarul de pe perete mi-a zâmbit şi m-a anunţăt de cum am deschis ochii că astăzi este prima zi de martie! Veselia venirii primăverii a fost completată de bucuria mărţişoarelor pe care le-am primit. 

Ca în fiecare an, primii care au celebrat venirea primăverii au fost colegii de clasă. Sfioşi, dar mândri de gestul lor, baieţii mi-au făcut surprize gingaşe şi frumos colorate: mărţişoare. De diverse mărimi, forme şi culori, mărţişoarele primite m-au făcut să mă simt îndrăgită şi preţuită. Pe cele mai frumoase le-am aşezat deja în piept şi le port precum pe nişte medalii. Am promis ca mâine să le schimb cu o parte din celelalte, iar în zilele următoare să le rotesc astfel încât să pot arăta tuturor cât de mult îmi plac micile cadouri de primăvară.

Ajunsă acasă am descoperit o altă surpriză primăvăratică. Tata şi fratele meu mi-au făcut şi ei daruri multicolore. Pe lângă nelipsitele mărţişorae, cei doi ne-au făcut, mie şi mamei mele, cadou câte un buchet mare de flori. Eu am primit 13 trandafiri roşii, număr care semnifică vârsta mea. Cred că au fost cele mai frumoase flori pe care le-am primit vreodată. Mama mea a primit 40 de crini frumos mirositori, exact cât vârsta ei. Nu am văzut-o niciodată pe mama mea atât de încântată de nişte flori. Amândouă am fost foarte emoţionate şi am considerat florile drept cea mai reuşită exprimare a bucuriei venirii primăverii. 

După ce cadourile au fost împărţite, iar noi două ne-am exprimat mulţumirea şi recunoştinţa, ne-am îndreptat spre parcul din apropiere. Am convenit că 1 martie trebuie sărbătorit în natură, să ne putem bucura pe deplin de razele soarelui şi de miresmele de primăvară. Ne-am plimbat pe aleile înconjurate de muguri verzi şi firişoare de iarbă abia încolţite, am râs şi ne-am simţit bine cu toţii. Aşa ar trebui să facă orice om de 1 martie: să se bucure de venirea primăverii.

Ghiocei, grădină, primăvară - A sosit primăvara!

Soarele cald mângâie natura cu razele sale luminoase. Stratul de zăpadă a dispărut aproape complet din grădină. Ici-colo apar petice de pământ umed. Mici firişoare de verdeaţă scot capul la lumină şi se îmbată cu razele blânde ale soarelui de martie. Din iarba presărată pe alocuri, un ghiocel face ochii mari. S-a trezit din lunga hibernare şi se uită la cerul senin. Priveşte în jur buimăcit de somn, iar apoi îşi desface clopoţelul gingaş şi alb. Tulpiniţa verde îi tremură uşor în adierea vântului, dar se bucură de fiecare gură de aer proaspăt pe care o respiră. Ghiocelul priveşte în ochi soarele strălucitor, iar soarele îi răspunde cu sclipiri sidefii. Bucuros că prietenul său soarele este afectuos, ghiocelul îşi strigă fraţii. Ca la un semn grădina se umple de ghiocei mici abia înfloriţi. Aceştia cresc văzând cu ochii, câlcând în picioare şi ultimele pete de zăpadă. Brusc, grădina devine veselă şi zâmbeşte la vederea mulţimii de ghiocei. Aceştia se prind într-un dans de lumină şi culoare şi cântă în cor, plini de viaţă, că a venit primăvara. Anunţul venirii primăverii este auzit de toată grădina, care se trezeşte la viaţă. Aceasta mulţumeşte ghioceilor că au dat semnalul venirii primăverii şi se pune pe înverzit fiecare copac, tufă şi alte plante.

Dialog între un copil şi un mărţişor fermecat

Pe taraba vânzătorului, zeci şi zeci de mărţişoare luceau în razele calde ale soarelui de primăvară. Frumos şi cochet, mărţişorul în formă de inimioară stătea supărat într-un colţ.
- Nimeni nu mă cumpără şi pe mine, spuse mărţişorul pentru sine. Oare am ceva în neregulă? Sunt cel mai vechi de pe taraba aceasta, dar cu toate acestea nu sunt cumpărat...
Chiar în acel moment, un copil blond cu ochii albaştri se opri în faţa tarabei. Analiza marfa expusă, aruncând priviri insistente asupra fiecărui mărţişor. Mărţişorul nostru se hotărî să-l abordeze pe băiat.
- Băiatule frumos, băiatule, ţipă mărţişorul. Ia-mă pe mine, sunt un mărţişor fermecat. Vorbesc, sunt cadoul ideal de 1 martie!
Băiatul se uită în jurul lui crezând că cineva e pus pe glume. Mărţişorul continuă pe acelaşi ton ridicat:
- Aici, aici ... în faţa ta. Uite-mă, sunt eu mărţişorul în formă de inimioară. Ridică-mă de pe tarabă, să ne înţelegem mai bine.
Zăpăcit de cele ce-i auzeau urechile, băiatul întinse mâna şi ridică mărţiţorul. După care mormăi, mai mult pentru sine:
- Cred că am început să delirez! Îmi vorbeşte un mărţişor.
- Nu delirezi. Eu chiar vorbesc. Sunt un mărţişor fermecat. În fiecare primăvară, regina primăverii oferă privilegiul de a vorbi unui mărţişor. Anul acesta mi-a venit mie rândul. Aşa că vorbesc cu tine, cum mă vezi şi cum te văd.
- Uau ce chestie! Eu aşa ceva nu am mai auzit. Eşti un mărţişor fermecat ... Da, sigur! Dacă eşti un mărţişor fermecat, spune-mi care e numele meu?
- He, he! Ce probă uşoară! Dacă-ţi spun mă cumperi? M-am săturat să stau aici. Rostul nostru în această lume e să stăm agăţaţi la pieptul fetiţelor, nu uitaţi pe o tarabă.
- Păi dacă e aşa uşoară proba, spune care e numele meu. Apoi te cumpăr.
- Păi nu aşa! Promite-mi că mă cumperi şi îţi spun cum te cheamă. Ba mai mult îţi spun şi cui vrei să oferi un mărţişor.
- Ei, asta-i bună! De unde ştii tu cui vreau să ofer mărţişorul? Nici eu nu ştiu, spuse băiatul încercând să-l fenteze pe mărţişorul vorbitor. Cred că nu ştii, doar baţi câmpii!
- Bine îţi spun, iar apoi hotărăşti tu, spuse mărţişorul uşor supărat. Te cheamă Mihai, iar mărţişorul este pentru colega ta Cristina.
- Tu chiar ştii ... bălmăji băiatul. După care, mut de uimire, se uită în jur, să vadă dacă ceilalţi oameni au asistat la acest dialog. Nimeni nu părea să le dea vreo atenţie specială: nici lui, nici mărţişorului. În cele din urmă decise să cumpere mărţişorul. Avea el să afle el mai multe ce e cu acest mărţişor, când va ajunge acasă. Plăti şi introduse mărţişorul în buzunar. Bucuros peste poate, din fundul buzunarului se auzi glasul mărţişorului în formă de inimioară:
- Mulţumesc stăpâne! Am să mă revanşez faţă de tine! Promit! Doar sunt un mărţişor năzdrăvannn ...

1 martie - începe spectacolul primăverii

1 martie este o zi de doliu pentru iarnă, dar o zi de bucurie pentru primăvară şi veselie pentru oameni. Dacă nu ar exista zile şi luni, minute şi clipe, ci doar anotimpuri, acum ar începe anul şi odată cu el spectacolul primăverii. Anunţul de început îl dă soarele, care începe să luminează, ca un far călăuzitor, şi să indice o direcţie anotimpurilor. Natura, sfinţită de razele divine ale soarelui, cântă melodii dulci într-un cor verde. Un cor la care cântă, pe mai multe voci şi după mai multe partituri, păsărele mari şi mici, flori gingaşe cu miros ameţitor, copaci proaspăt înmuguriţi şi animale răguşite de somnul iernatic. Spectatori înnebuniţi de reprezentaţia primăverii sunt oamenii, recent ieşiţi din ascunzătorile în care s-au ascuns de iarnă. Aceştia aplaudă la nesfărşit trilurile maiestuase ale păsărilor, vocea domoală a vântului şi susurul de cristal al apei de izvor. 

Nevinovaţi precum nişte prunci tocmai născuţi, ghioceii micuţi respiră pentru prima oară aerul proaspăt al primăverii. Chiar dacă nu au învăţat să vorbească, îşi cheamă cu sclipiri de argint tovaraşii de joacă: firişoarele diafane de iarbă, toporaşii şi mugurii pomilor. În armonie cu înflăcărarea verde de pe pământ, purtaţi de valuri domoale de vânt, dănţuiesc spre înalturi fluturi multicolori. Îi însoţesc în ascensiunea spre văzduhul curat păsărele vesele şi agitate. Ca într-o sincronizare perfectă, toate personajele naturii încep să vieţuiască şi să mişune pe scena vie, în care se desfăşoară specatcolulul primăverii.

Compunere cu titul Ghiocei pentru mama

Pe drumul meu spre casă am zărit o bătrână care stătea la colţ de stradă cu nişte flori albe în mână. De cum m-a zărit, femeie mi-a întins cu o mână tremurândă un bucheţel de flori. După ce am ajuns în dreptul ei, am zărit florile mici şi gingaşe pe care mi le întindea. Erau cei mai frumoşi ghiocei pe care-i văzusem vreodată. Petalele mari şi albe încă aveau roua dimineţilor pe ele. Stropi de apă se prelingeau precum nişte lacrimi de pe tulpiniţele firave, verzi. Reflexele sidefii ale florilor făceau din aceste plăntuţe un bucheţel de mărgăritare. Micul mănunchi de clopoţei albi stătea tăcut în mâna băbuţei şi aştepta să fie cumpărat de cineva care iubeşte primăvara. Aceste flori există pentru a încânta sufletele oamenilor care înţeleg primăvara. Nu am stat pe gânduri, am scos banii din buzunar şi am cumpărat bucheţelul frumos, zicându-mi în gând: aceştia sunt ghiocei pentru mama. 

Mândru de achiziţia mea, m-am îndreptat spre casă. De cum m-a văzut mama cu florile plăpânde în mână mi-a zâmbit cu căldură şi m-a îmbrăţişt. Cu un gest reflex, a luat florile întinse de mine, le-a dus la nas şi le-a mirosit, după care a adugat încântată: floricele acestea miros a primăvară. Acum simt şi eu că a venit primăvara, a adăugat visătoare mama.

Scrisoare către mama de 8 martie


Cu ocazia zilei de 8 martie - Ziua Femeii, dar şi a mamei, doresc să-ţi împărtăşesc dragostea şi recunoştinţa pe care ţi-o port. Chiar dacă uneori te mai necăjesc şi nu te ascult, să ştii că nu o fac cu bună ştiinţă. Iar după ce fac câte-o boacănă îmi pare rău pentru supărarea pe care ţi-am pricinuit-o. Acesta e şi motivul pentru care nu pot să-ţi ascund nimic şi îţi mărturisesc imediat ce am greşit.

Încă de mic copil, ai avut grijă de mine, m-ai protejat şi mai înconjurat cu iubire. Îmi aduc aminte şi acum câte nopţi nu ai dormit, deoarece ai vegheat la căpătâiul meu, eu fiind bolnav. În alte dăţi când m-au supărat alţi copii, m-ai încurajat şi mi-ai insuflat curaj. Pentru asta, mamă, îţi voi fi pentru toată viaţa mea recunoscător.

Şi acum, ca elev, îmi dai în fiecare zi o mână de ajutor la lecţii. Ştiu că de multe ori eşti obosită, când vii de la serviciu, dar niciodată nu mi-ai spus că nu ai timp pentru mine. Întotodeauna te-ai sacrificat pentru mine şi pentru asta mamă te voi respecta mereu.

Pentru viitor, dragă mamă, îţi urez să ai parte de bucurii multe, sănătate, mult noroc şi spor în tot ce întreprinzi. Mai sper mama mea să ai parte de linişte şi zile senine. Eu mă voi strădui să-ţi fac cât mai puţine greutăţi.

Draga mea mamă eu cred că eşti cea mai bună mamă din lume. Şi cea mai frumoasă! Cred că orice copil şi-ar dori să aibă aşa o mamă. 

1 martie, mărțișor pentru o colegă

Pentru mine, prima zi a anotimpului de primăvară a început cu mari emoții. Încă de la primele ore ale dimineții, singura mea grijă a fost să caut un mărțișor pentru colega mea de clasă, Maria. Taraba din colțul străzii era plină ochi de mărțișoare. Mari și mici, frumoase și foarte frumoase, gingașele mărțișoare stăteau aranjate ca la o expoziție. Razele soarelui se jucau în luciul cu care erau poleite, astfel că micile obiecte decorative arătau precum niște bijuterii veritabile. Le-am privit de mai multe ori și am încercat să le găsesc cusururi, pentru a-mi fi mai ușor să mă decid. Dar în zadar, toate îmi plăceau și cu cât le priveam mai mult, mărțisoarele îmi păreau tot mai prețioase și mai potrivite. Am apelat și la comerciantul care le vindea, i-am cerut un sfat. Dar acesta, ca un vânzător priceput, mi le-a lăudat pe toate și mi le-a descris în metafore care mai mult m-au încurcat decât ajutat. În cele din urmă am zăbovit asupra două mici mărțisoare, care simbolizau un ghiocel și o inimioară. Primul, argintiu, asemănător unui clopoțel, semăna cu Maria. Mic și frumușel i se potrivea de minune colegei mele. Al doilea mărțișor, o inimioară roșie, era din catifea și avea inscripționat mesajul "Primăvara e frumoasă ca tine". Mi-a plăcut foarte mult mesajul și în plus era și adevărat. Colega mea, Maria, este cea mai frumoasa fată din clasă, poate chiar din școală, iar chipul ei este senin ca o zi de primăvară. Ajuns în acest punct cu gândurile am realizat că cel mai potrivit mărțișor, care i se potrivește Mariei este inimioara roșie. L-am cumpărăt și m-am îndreptat spre școală, mândru și sigur pe mine.

Am zărit-o pe Maria în curtea școlii. Era singură și căzută pe gânduri, de parcă aștepta pe cineva. M-am apropiat de ea. De cum m-a zărit s-a luminat toată la fața și a roșit ușor. I-am întins mărțisorul în timp ce-i adresam cuvintele la care m-am gândit tot drumul până la școală: "Maria, așa cum primăvara este anotimpul meu preferat și tu ești colega mea preferată. Te rog, primește acest mărțișor, este la fel de frumos ca tine." După ce am rostit cuvintele m-am simțit puțin ridicol, dar Maria m-a scos din încurcătură: "Mihai, de când te cunosc ai știut să mă surprinzi. Îți mulțumesc! Voi purta acest mărțișor. Ajută-mă să-l prind la rever." Și asta nu a fost tot. În semn de mulțumire m-a sărutat pe obraz. Ultimul ei gest m-a luat pe nepregătite. Am simțit cum mi se taie picioarele. "Așa trebuie să fie primăvara, plină de emoție și simțire" mi-am zis și m-am îndreptat spre sala de clasă năucit de intensitatea primei zile de primăvară.

Toamna - Descrierea unui copac vesel

Cu toate că a venit toamna, perioadă tristă din viață oricărei plante, copacul din fața geamului meu este în culmea fericii. În timp ce ceilalți copaci își preschimbă hainele verzi în straie veștede și ruginii, el pare că înflorește. După frunzele lui roșii, aproape sângerii, nu ai spune că anotimpul toamna îi displace. Ba din contră! Pentru acest copac, toamna este momentul în care își arată obârșia regală, anotimul fiind doar un prilej de a face paradă cu straiele sale deosebite. 

Deși bine înfipt în pământ, este încă tânăr, iar frunzele lui sunt viguroase și pline de viață. Frunzișu-i roșu trădează sănătate, precum cea a unui om de la țară cu roșeață în obraji. Nici vântul aprig nu pare să-i creeze vreo dificultate. Îl privește drept în ochi, iar cu un zâmbet roșiatic larg își unduiește crengile tinere, în ritmul șuieratului răutăcios și rece.

Înalt și zvelt, copacul roșu este deosebit de ceilalți confrați din prejur. Copacii din vecinătatea lui, îngălbeniți de vremea aspră, îl invidează pentru prospețimea de care dă dovada și pentru mantia roșie pe care o poartă peste crengile firave. Se uită la el cu coada ochiului așteptând clipa în care îi va cădea și lui prima frunză. Chiar dacă momentul acesta nu mai poate fi amânat pentru mult timp, copacul roșu continuă să se bucure de ultimele străluciri șterse ale soarelui.

A sosit toamna

Coboară-ncet din înălțimi un aer din ce în ce mai rece. Temperaturile, cu câteva grade mai puține decât acum câteva săptămâni, anunță prin răsuflarea lor răcoroasă prefacerile naturii care vor veni. În scurt timp, până și amintirea zilelor frumoase de vară vor fi alungate. Cerul senin, nepătat de nori colorați, se va murdări cu nori mari și gri, din care vor izvorî ploi reci și mohorâte.

Razele soarelui, încă vesele și zglobii, vor deveni din ce în ce mai palide. Privit de jos, din mijlocul naturii, discul de lumină și căldură binefăcătoare va apărea ca un soare cu dinți. Căldura sa nu va fi suficientă pentru a încălzi natura, motiv pentru care o neliniște friguroasă va pune stâpânire pe întreg cuprinsul.

Copacii își vor pierde mândrele straie verzi, înlocuindu-le cu haine triste galbe-maronii. Nici pe acestea nu le vor păstra pentru mult timp, căci vremea când crengile vor fi din nou golașe va sosi negreșit. Copacii vor fi lăsați în bătaia vântului, iar tremuratul lor va deveni o obișnuință. Fără protecția frunzelor, vântul va obliga copacii să se tânguie la nesfârșit cu șuierături stridente. Cei mai puțin puternici se vor închina măreției vântului, în timp ce cei mai puternici vor încerca să rămână în picioare, demni.

Iarba, parcă deja mai rară decât înainte, a început deja să se usuce și sa prindă pe alocuri o culoare gălbuie. Firișoarele verzi și semețe sunt pleoștite, ca niște ființe deprimate.

De undeva din copacii din jur, o frunză galbenă se desprinde fără să anunțe pe nimeni. Alunecă alene spre pământ, întârziind cât poate de mult să atingă solul. E primul semn că toamna e aici. S-a furișat pe nesimțite și se instalează cu arme și bageje peste întrega natură. E o chestiune de ore până când vestea venirii toamnei se va răspândi peste tot.

Toamna a sosit, iar școala a reînceput!

Zilele de vacanță, pline de căldură și relaxare au trecut. Anotimpul belșugului, toamna, a sosit, anunțând și reînceperea școlii. Acum când gândurile mele se îndreaptă spre prima zi de școală, vacanța de vară devine o amintire, dar o amintire frumoasă de care îmi aduc aminte cu plăcere.

Prima zi de școală a sosit, iar toate școlile din țără se redeschid pentru a-i întâmpina pe elevii emoționați. De câteva zile, profesorii au trebăluit neîncetat prin școli, astfel încât prima zi din noul semestru să fie cât mai frumoasă pentru școlarii care vor păși pentru prima oară într-o școală.

Drumul spre școală a fost împânzit de o mulțime de elevi, de vârste diferite, care se îndreptau cu pași grăbiți spre curțile școlilor. Cei mai mici erau și cei mai emoționați, motiv pentru care erau însoțiti de părinți sau de bunici. Aceștia din urmă îi încurajau pe școlari și încercau din răsputeri să le alunge sfiala din suflet și din glas.

De cum am ajuns în fața școlii, privirea mi-a fost atrasă de curtea școlii, plină ochi de elevi și părinți deopotrivă. Elevii entuziaști de reîntâlnirea cu colegii, sporovăiau între ei fără oprire. 

La un semn al profesorilor, liniștea s-a așternut în curtea din fața școlii. Era semnul că festivitatea de deschidere a noului an școlar putea începe. După câteva discursuri ale cadrelor didactice, s-a auzit sunetul primului clopoțel din acest an. Clinchetul ascuțit al acestuia a însuflețit dintr-o dată marea de elevi din curtea școlii. Brusc, școlarii au început să meargă care încotro, îmbulzindu-se spre intrarea în școală. Prima zi de școală începea!

Toamna cad frunzele veștede ale copacilor

Copacii verzi, nu cu mult timp în urmă, au început a rugini. Frunzele veștejite ale acestora au îngălbenit în nuanțe diferite. Toamna, ca un artist desăvârșit le-a pictat în tonuri triste, dar pline de culoare și expresivitate. Întreg tabloul, conturat de pastelurile toamnei, are ca subiect principal frunzele copacilor. Ofilite și adormite, acestea participă din plin la punerea în scenă a spectacolul toamnei, un spectacol plin de culoare, de dans și muzică.

Cele mai viguroase frunze, încă în putere, se țin cu dinții de crengile uscate, care le-au fost casă în ultimele luni. Cu toate că sunt îmbătrănite, rezistă vitregiei naturii și se încovoaie sub adierea viforniței. De acolo de sus privesc la suratele lor mai slabe care s-au desprins deja din capaci. Acestea din urmă, maronii și uscate de-a binelea, s-au abandonat fără vlagă în brațele vântului. Minute în șir se lasă purtate în bătaia lui, fiind mult prea obosite pentru a opune orice urmă de rezistență. Călătoria pe aripile vântului nu durează la nesfârșit. Într-un final, secătuite de orice urmă de viață, frunzele se așează pe sol și încep să țeasă straiele ruginii ale toamnei. Așezate una peste alta, într-o degringoladă stranie, frunzele par a fi un covor galben-maroniu moale.

Un alt grup de frunze mari și uscate tocmai se desprind de crengile golașe ale copacului. Sunt extrem de triste precum melodia ce se aude din gura vântului rece. Șuiratul vântului prin crengile copacului se aseamănă cu o muzică de jale. Pe aceste ritmuri pline de duio‪șie frunzele mâhnite se înlănțuie într-o horă și încep a se roti de zor. Când cântecul vântului ajunge la final, frunzele se lipesc de sol. De acum înainte aici va fi casa lor. O casă în care domină un sentiment de melancolie, zidită din frunzele veștede ale copacilor.

Compunere despre anotimpul toamna

Un val de brumă argintie se așterne tăcută peste grădina ruginie. Ceața densă tocmai s-a ridicat, doar câteva urme din aburul răcoros mai persistă. Câteva raze de soare discrete penetrează frigul generalizat, dar nu are forța să încălzească mediul înconjurător, înghețat până în profunzimile lui. Bruma sâcâitoare a toamnei deja a făcut primele victime. Câteva plante, cu frunzele ofilite, abia mai rezistă să stea în picioare. Greutatea cristalelor de gheață, care s-au așezat peste ele dimineața devreme, le obosește peste măsură. Cu capul plecat, ca niste oropsiți ai sorții, suferă în tăcere de pe urma venirii zilelor lui brumar.

În zarea tulbure și mohorâtă, norii grei și apăsători își fac apariția, întunecând atmosefera încărcată de temperaturi scăzute. Ajunși deasupra creștetului drumbavei, norii suri își poartă plumbul cu trufie și dispreț în față naturii îngenunchiate de ostilitatea vânturilor reci de toamnă aspră. Undeva în colțul grădinii, lanul de porumb cu podoaba zdrențuită tremură la fiecare răsuflare înghețată a vântului. 

Din senin, dinspre miazănoapte se pornește un vânt nemilos. Un șuierat nervos se aude atunci când intră în contact cu câte un copac bătrân și semeț. Pe ceilalți, mai amărâți, îi îndoie fără nicio părere de rău, de parcă ar dori să-i distrugă. Brusc, peisajul de toamnă ruginit și monoton se transformă într-un câmp de luptă. O lupta crâncenă, pe viață și pe moarte, din care scapă cine poate. Violență vântului e atât de mare încât în zborul său peste natura înțepenită zmulge câte-o șindrilă din acoperișurile caselor. 

Vifornița păgână își îndreaptă pașii spre curtea unui gospodar. Întâlnește pe cumpăna fântânii din curte un pui mic de ciocârlie. Îi dă târcoale și sufla răceală asupra puiului amărât. Cu gheruțele vineții din cauza frigului, se înfige mai bine în lemnul de sub picioare. Zburlit și înfrigurat, ca un pui de bogdaproste, puiul de ciocârlie pare că plânge. Ochișorii mici, ca niște bobițe de mărgăritar, îi are închiși. Pe cât de mic este, pe atât de viteaz se dovedește a fi. Dar cu toate acestea nu rezistă prea mult în calea vântului crud. Zboară puțin, până în apropierea hambarului din curte, si se pitește într-un cotlon ceva mai călduros.

Toate aceste schimbări din natură anunță că toamna nu mai rezistă prea mult în calea surorii ei vitrege, iarna. Aceasta din urmă, trimite semne spre pământ despre venirea sa, iar nu peste mult timp își va revendica regatul - natura întreagă cu tot ce cuprinde ea.

Colț de natură toamna

Anotimpul ruginiu, plin de culoare și farmec a sosit. În drumul său peste pământul încărcat de verdeață, toamna, precum un pictor priceput, preschimbă culoarea peisajului în tonuri calde de galben-maroniu. Atingerea toamnei a preschimbat peste noapte și frumosul parc din apropierea casei mele.

Rânduiți în linie dreaptă, de-a lungul și de-a latul aleilor din parc, stau de veghe zeci de trunchiuri de copaci, care de care mai bătrâni și mai semeți. Frunzișul des al acestora, colorat în auriu, reflectă o culoare gălbuie asemănătoare unor flăcări, astfel încât copacii par niște lumânări aprinse, care luminează aleile pustii ale parcului. 

Din trunchiurile puternice ale copacilor, cu scoarță verzuie, se ridică zeci de crengi groase, ca niște brațe de uriaș. Pe acestea se odihnesc pentru o scurtă perioadă de timp frunzele uscate și îngălbenite de vremea rece a toamnei. Coronamentul ruginiu este atât de des, încât razele soarelui, și așa timide, abia răzbesc prin el. La fiecare adiere de vânt, brațele copacilor se mișcă și odată cu ele frunzele încep să cadă într-o ploaie multicoloră. Spre deosebire de o ploaie normală, în care stropii de ploaie se îndreaptă direct spre pământ, ploaia de frunze ruginii este haotică, iar fiecare frunză pare a avea drumul său. Un drum sinuos, precum un dans armonios, care pare fără sfârșit. 

Frunzele veștede urcă și coboară neîncetat, de parcă ar fi neohotărâte în care parte să o apuce. Într-un final se așează pe solul zvântat și pe aleele deja îngălbenite ale parcului și încep să formeze covorul ofilit de toamnă. Aleea asfaltată, tristă până mai ieri, acum este veselă și se mândrește cu straiele ruginii cu care este îmbrăcată. Atunci când vântul suflă cu putere, covorul de frunze se undeiește precum un covor magic; se ridică de la sol, se mișcă asemenea unei iluzii, iar apoi revine tăcut pe aleea adormită.

Nici țipenie de om nu se avântă prin aleele pustii ale parcului. Încremenirea este totală, semn că atmosfera de aici nu este prielnică pentru o plimbare. Singurul mușteriu, care cutreieră nestingherit parcul amorțit, este vântul rece de toamnă. Acesta își plimbă răsuflarea rece printre trunchiurile copacilor și împrăștie frunzele care cad fără oprire. Atunci când vântul se oprește, natura împietrește, iar peisajul pare un tablou reușit de toamnă, surprins excelent de pensula unui pictor îndrăgostit de anotimpul jocului de culoare, al luminilor și umbrelor, toamna.

Dialog între toamnă și o frunză

Grăbită să pună stăpânire peste natură, toamna face ravagii peste tot pe unde o poartă pașii. Ajutată de vântul rece, toamna dă iama în copacul încărcat de frunze ruginii. Undeva sus, în frunzișul galben, o frunzuliță ofilită face eforturi disperate să se mențină pe crenguța pe care a văzut lumina zilei și care i-a fost și casă și masă în ultimele luni. Supărată că în curând se va desprinde i se adresează toamnei:

- Toamnă, toamnă de ce sufli cu atâta putere vânt rece? Ai milă de noi frunzele!
- De ce te vaiți frunziliță îngălbenită? întrebă toamna, întorcându-și fața către copacul din care se auzi vocea.
- Cum să nu mă vait? În curând mă voi desprinde de copac! spuse cu amărăciune frunza.
- Păi și ce ai vrea să faci? Așa e în firea lucrurilor, ca la început de septembrie frunzele să se îngălbenească, după care să cadă, răspunse toamna cu blândețe.
- Știu că acesta este cursul vieții. Dar tu ai chemat în ajutor vântul rece, care suflă fără milă. Iar noi frunzele suntem fără apărare, spuse frunza. Uite cum suntem aruncate dintr-o parte în alta. Nu mai suntem folositoare nimănui? își continuă jelania frunza.
- Nu eu am chemat vântul. Eu sunt un anotimp de tranzit între vară și iarnă. Iarna e cea care suflă crivăț neîndurător. Să știi că eu încerc din răsputeri să-i față, dar sunt singură. Soarele m-a părăsit, iar iarna îmi suflă în ceafă. Ce pot face eu?
- Da? spuse cu uimire frunza. Adică iarna se pregătește să intre în scenă? continuă frunza.
- Da! Exact! Uite colo, peste coama dealului. Iarna se pregătește de zor. Nu mai e mult și mă alungă și pe mine. E cel mai puternic anotim! Nici chiar eu nu mă pot pune cu forța ei, spuse cu respect mândra toamnă.
- Acum că mi-ai arătat, văd și eu iarna venind. Și ce e de făcut în cazul acesta dragă toamnă? Eu abia mă mai țin de creanga degerată a copacului.
- Ai putea să mă ajuți să înfrumusețăm peisajul. Să-l umplem de culoarea galbenă și să te așterni pe pământ, colo jos pe covorul ruginiu țesut de suratele tale, frunzele, răspunse cu înțelepciune toamna.
- Să mă desprind din copac? Atât de repede? întrebă frunza.
- Da. Nu mai ai ce face în copac. Deja ești uscată și îngălbenită. Desprinde-te de creanga aceea, măcar să fii împreună cu celelalte frunze. Altfel, vântul năpraznic ce stă să vină cine știe unde te va purta. Dacă te duce departe și vei rămâne singură?
- Cred că ai dreptate, la asta nu m-am gândit, spuse frunza după ce medită preț de câteva secunde. Oare asta să fie menirea mea în continuare?
- Categoric aceasta este menirea ta! Tu ești un simbol al meu, al toamnei. Ție îți vor aduce imnuri poeții, iar muzicanții îți vor cânta viața tristă. În plus fără tine toamna ar fi lipsită de culoare.
- M-ai convins anotimp minunat. M-am gândit la spusele tale și am început și eu să cred că tu, toamna, fără noi frunzele îngălbenite, ai fi lipsită de sens, spuse frunza plină de încredere. Uite acum îmi iau la revedere de la copac și de la frunzele lui și mă alătur celorlalte frunze, adăugă cu optimism frunza galbenă.
- Mergi sănătoasă, frunzuliță gingașă. Dacă te desprinzi acum voi ruga vântul să te îndrepte către celelalte frunze să nu rămâi singură în mijlocul naturii, menționă toamna pregătit fiind să o ia din loc să vestească întreg cuprinsului că anotimpul belșugului și al rodului este aici.
- Mersi, toamno pentru cuvintele frumoase pe care mi le-ai adresat! Gata, m-am desprins, spuse frunza alunecând lin spre solul plin de frunze galben-maronii.

Compunere toamna descriere

Din nordul cu neguri friguroase, un zvon apare tot mai clar la orizont: toamna este aproape. De ceva vreme, stă pitită după crestele amețitoarele ale munților. Așteaptă momentul oportun să pună stăpânire peste pământurile încă înverzite. Când orologiul nevăzut al universului anunță primele ore ale zilelor lui răpciune, munții fac o plecăciune în fața noului anotimp, iar toamna se arată. Cu zâmbetul său lipsit de strălucire și căldură se cuibărește în sânul naturii și începe să-și impună propriile reguli.

Pentru început, toamna își aruncă privirea asupra razelor soarelui. Căldura lui benefică o enervează. Cu un soare puternic și arzător anotimpul de aramă nu-și poate face de cap după cum i-e firea. Se răstește la acesta, după care asmute asupra discului de lumină nori grei și plumburii. Dintr-o dată, soarele blând se vede prizonier al cerului încărcat de nori pufoși, aducători de ploaie, greu de pătruns cu raze discrete. Cele mai puternice raze reușesc, totuși, să treacă de sita deasă a cerului și își revarsă căldura asupra naturii avide de afecțiunea sorelui.

De sus, toamna vede încăpățânarea cu care sorele insistă să mângăie solul cu mii de atingeri călduroase. Este nemulțumită, motiv pentru care scutură furioasă din coama sa fermecată. Ca la un semn, de nicăieri, un vuiet trist răsare. E șuieratul ascuțit al vântului, care își plimbă răsuflarea prin păduri, hărțuind crengile copacilor. Vuietul crește, mai iute și tot mai tare. Mulțumită de efectul pe care vântul îl are asupra naturii, toamna începe să lucreze asupra temperaturilor din termometru. Pocnește scurt din degete, iar mercurul fricos al termometrului coboară vertiginos în apropierea zonele rezervate înghețului.

Următoarea pe lista schimbărilor toamnei este culoarea vie a naturii. Culoarea verde a pădurilor și iarba de un verde crud îi trezesc o stare de angoasă. Starea de neliniște o răscoleșet atât de profund încât aruncă farmece grele asupra întregului cuprins înverzit. Înfrigurată după ultimele demersuri ale toamnei și lipsită de razele benefice ale soarelui, natura cedează. Cade umilă la picioarele toamnei, pregătită să-și accepte soarta ce i-o rezervă anotimpul ruginiu. Toamna își întinde brațele lungi și atinge natura pe creștet, precum își atinge o regină supușii. Natura împietrește și îngălbenește văzând cu ochii, asemenea unui om care încărunțește mai devreme decât ar trebui. Mulțumită de modul în care, unul după altul, supușii îi îndeplinesc capriciile, toamna se pune să se odihnească. Cât timp lipsește, lasă natura în stăpânirea ploii.

Copleșită de puterea fără seamăn a toamnei și speriată de eventualele urmări ale neîndeplinirii indicațiilor anotimpului, ploaie începe să cearnă cu putere stropi reci. Puzderie de picuri reci cad cu furie din înaltului cerului. Se lovesc cu ură de sol și scot sunete înfundate, ca și când ar încerca să intimideze natura.

În atmosfera tristă de toamnă, natura își pierde total culoarea strălucitoare și pare că îmbătrânește. Se închide în sine, după care începe să se pregătească de hibernarea de peste iarnă. La un moment dat adoarme și începe să viseze la căldura frumoaselor zile de primăvară.