Suflet pustiit

Asta sint acum...un suflet pustiu....incep din ce mai mult sa alunec intr-un intuneric de nepatruns...nu mai vad viitorul,,trecutul e ... prea plin de fiere...prezentul..e nul....Ma simt pustiu si nu vad nimic...mintea si sufletul sint parca blocate...in acelasi cosmar din care nu mai reusesc sa vad o cale de iesire....prea multe ginduri intunecate imi strapung sufletul....am incercat din rasputeri sa resping ura pe care o vad ...zi de zi..ura indiferenta...nesimtirea si ..prostia...Am incercat orice....insa insa asa zisa "afacere" ce a inceput ce 13 ani in urma mi-a luat sau consumat toate resursele...M-ai rau este ca acum haosul pe care nu pot sa-l stapinesc...haosul dintre noi ...cei ce ar fi trebuit sa fim inima acestei familii...afecteaza tot mai mult copii...o vad...zi de zi .. in comportamentul lor si ma doare...ce mai e o durere in plus in sufletul meu.... 
  Am trait intr-o familie aproape perfecta cel putin atita cit stiu eu....stiu ca parinti mei au avut si ei probleme...dar au stiut sa treaca de ele ..sa le depaseasca...mostenirea ..sau cele sapte clase primare cum spunea cineva sint foarte importante si la mine au fost totul...(cu riscul sa ma laud)marturie fiind oamenii ce au avut ocazia sa ma cunoasca ...Cu toate aste nu am incercat sa impun modul meu de viata....as putea spune acum ca ma pot adapta la orice mod de viata....insa nu la unul in care fiecare doarme in camera lui ...la unul in care viata de cuplu se rezuma doar la fa-mi aia ca esti barbat ...am nrevoie de aia.... ....hmmm mai bine nu spun chiar tot.....Cind eram mai tanar vedeam altfel o viata de cuplu....cel putin credeam ...credeam in mai multe chestii dar acum...in ce sa cred...si culmea din cite imi dau seama foarte multe cupluri traiesc in felul asta....pt dumnezeu ...ma intreb pentru ce.....pentru ce se mai numeste relatie de cuplu....De ce ... am raspunsuri si la asta sint foarte multi factori stiu si daca i-as enumera aici probabil nu as termina postarea asta decit dimineata.....insa stiu doar un lucru ...multi dintre noi facem pasul spre viata de familie nestiind ce avem alaturi...In cazurile fericite depinzand de educatie relatia devine platonica ...fiecare cu treaba lui dar impreuna....in cele mai rele ....exemplul meu..unul se foloseste din plin si altul...rezolvarea....simpla pare...un divort dar atunci cind sint copii la mijloc ....dar atunci cind stii ca divortul va desparti mai mult decit pe el de ea ci si pe copii....Viata pare intodeauna sa fie complicata si sa nu vrea sa ofere o cale de scapare????....sau mi-se pare doar mie!!!!. Daca as putea sa fac acest lucru l-as face si maine...as lasa totul in urma si as pasi inainte...nu as mai sta pe loc ...chiar daca stiu ca in urma mea ramin doua suflete ce pur si simplu ma doare sa stiu ca ramin linga omul ce....insa nesiguranta zilei de azi nu poate fi temelie pentru maine....as pleca ..pentru ca daca inca mai exist ...este datorita lor...

    Nu vreau sa scap...nu mai vreau nimic decit ca in mine sa nu mai simt pustiul....sa nu mai fiu un suflet pustiu....insa nu stiu cum as putea face asta...nu stiu....dar maine e o noua zi....si poate..poate speranta sau cea ce numim speranta prin definitie nu e doar o minciuna sau basm ... poate....

Suflet pustiu.

În timp ce în fundal îmi cânta o melodie destul de tristă mi-am dat seama că sunt...pustie. Goală. Nu mai simt nimic. Şi vreau să simt şi lupt pentru asta şi visez la asta... şi nimic. Lucruri care îmi plăceau acum mă lasă indiferentă. Tot ce vreau e să primesc atenţie. Nu-mi dau seama de ce. Oricum n-o primesc. Şi daca o primesc, nu-mi ajută la nimic. Am ajuns la stadiul în care sunt atât de confuză încât nici nu ştiu ce vreau. Tot ceea ce simt în ultima perioadă e superficial. E ca şi cum trăiesc într-o bulă transparentă... şi văd totul, dar nu simt nimic. Doar când sunt eu cu mine îmi dau seama de lucruri... şi când ştiu ce vreau mi-e frică să aceept asta. De fapt, îmi neg să accept ce-mi doresc. E ca şi cum aş trăi ghidată de ceva... ceva care îmi impune cum să mă port. Şi m-am săturat să fiu o marionetă. Şi nu pot să scap de asta. Şi măcar o dată aş vrea să fiu în stare să fac ce vreau şi să spun ce cred. Şi măcar odată aş vrea să fie lângă mine un el căruia să-i spun toate astea, în loc să le scriu pe un blog unde nimănui nu-i pasă ce simt. Şi chiar de ştiu cine aş vrea să fie lângă mine, îmi spun că nu se va întâmpla niciodată şi trec peste. Mă consolez cu ce pot. Cuvintele nu fac prea multe, dar măcar pot aduce un zâmbet...oricât de mic. 

   Vântul continuă să bată printre frunzele semi-ruginite...şi eu continui să mă întreb ce-mi doresc... Poate într-o zi voi şti. Vă voi spune şi vouă dacă aflu...

   P.S.: „Eşti vântul care poartă gândul meu, eşti ploaia care-mi stinge inima” - eu n-am nici vânt, nici ploaie. Cum să pot trăi aşa?

Despre toleranţa între prieteni

Informaţie: Prin toleranţă se înţelege atitudinea de iertare faţă de cineva, indulgenţă sau îngăduinţă.

Astăzi la şcoală, colega mea Maria a spart ghiveciul cu flori din clasă. Era în pauză, ne jucam şi alergam prin clasă. La un moment dat, Maria a atins ghiveciul de pe pervaz. Floarea a căzut, iar pământul s-a împrăştiat pe podea. Chiar în acel moment doamna învăţătoare a intrat pe uşa clasei. Cum eu eram cel mai apropiat de ghiveciul spart, doamna a înţeles că eu am fost cel care a făcut isprava. M-a certat şi mi-a spus că trebuie să vorbesc cu părinţii mei, să le spun despre fapta mea din pauza mare.

În tot acest timp, Maria nu a spus nimic. S-a retras speriată în banca ei, iar eu am rămas singur să înfrunt cele întâmplate. În pauza următoare i-am spus Mariei că ar fi bine să recunoască că ea a fost cea care a spart ghiveciul. Mi-a răspuns că dacă va face acest lucru părinţii ei o vor certa. A început să plângă. Văzând că Maria nu doreşte să-şi recunoască fapta, m-am supărat pe ea şi nu am mai vorbit cu ea toată ziua.

Ajuns acasă, i-am povestit mamei despre ghiveciul spart. Nu am omis să-i spun că nu eu am fost cel care l-a spart. Mama m-a întrebat de ce nu i-am spus doamnei adevărul. Răspunsul meu a fost că Maria este cea mai bună prietenă a mea şi că m-am gândit că aş putea să-i fac rău dacă aş spune că ea a fost vinovată. În continuare i-am spus mamei că nu am vorbit toată ziua cu Maria şi că sunt supărat pe ea. Mama mi-a vorbit apoi despre toleranţa care trebuie să fie între cei mai buni prieteni. M-a făcut să înţeleg că trebuie să o iert pe Maria că nu şi-a recunoscut fapta.

A doua zi la şcoală, la prima oră, Maria a ieşit în faţa clasei şi a recunoscut că ea a spart ieri ghiveciul. A povestit cum s-a gândit toată ziua la mine şi la cum am fost certat pe nedrept. Şi-a cerut scuze în faţa tuturor. Doamna a laudat-o pentru curajul pe care l-a avut, iar mie mi-a spus că-i pare rău că am fost certat pe nedrept. Fără să stau pe gânduri i-am spus Mariei că nu mai sunt supărat pe ea şi că am iertat-o. Doar ea este cea mai bună prietenă, iar cu o prietenă nu poţi să nu fii tolerant!

Compunere - Oamenii iluştri modele şi exemple pentru copii

Fiecare copil are nevoie de exemple şi modele în viaţă. Din totdeauna oamenii au avut nevoie de astfel de modele şi exemple. La început acest rol era jucat de eroii de basm şi de legendă, din vremuri apuse, personaje pomenite în poveşti sau istorisiri. Odată cu trecerea timpului, aceşti eroi au fost înlocuiţi cu figuri reprezentative pentru lumea în care trăim - personaje ilustre ale timpurilor noastre. Fără aceste exemple copiii nu ar putea afla care sunt valorile societăţii în care trăim şi nu ar şti care sunt metodele şi căile de urmat pentru a atinge succesul sau recunoaşterea celorlalţi. Oamenii iluştri, prin biografiile care reflectă realizările lor, sunt exemple pozitive pentru fiecare copil, exemple fără de care copiii nu ar putea ajunge adulţi responsabili.

Un aspect negativ al biografiilor oamenilor iluştri este faptul că ar putea fi înţelese greşit. Fiecare personaj ilustru a avut drumul său în viaţă, un drum mai greu sau mai uşor, dar mereu diferit. Copiii ar putea înţelege că urmarea întocmai a paşilor pe care i-a făcut acea personalitate ilustră sunt suficienţi pentru a atinge succesul. Ori acest lucru este greşit. Educaţia, perseverenţa şi voinţa sunt paşii care trebuie urmaţi pentru a atinge succesul, nu simpla citire şi aplicare a lucrurilor întâlnite în biografiile oamenilor iluştri.

Compunere despre mine - autoportret, autodescriere

Numele meu este Vasile Ionescu şi am 12 ani. Sunt elev în clasa a 5-a B, la Şcoala Generală nr 110 din Bucureşti. Mai am o soră, pe care o cheamă Maria şi pe care o iubesc foarte mult.

Îmi place foarte mult la şcoală pentru că învăţ multe lucruri noi, dar şi pentru că mă întâlnesc cu colegii mei, care îmi sunt şi prieteni. Materiile mele preferate sunt matematica, sportul şi limba engleză. Profesorii mei preferaţi sunt: doamna de limba engleză şi profesroul de istorie, pentru că sunt persoane calme, care ne explică cu răbdare ori de câte ori nu înţelegem sau avem nelămuriri. De asemenea doamna dirigintă îmi place foarte mult, pentru că este apropiată de noi, astfel că noi o considerăm pe dânsa ca pe a doua noastră mamă.

Pe lângă materiile la care trebuie să înveţi, îmi place foarte mult şi sportul. Cred că atunci când voi fi mare voi merge la un liceu sportiv, iar apoi la o facultate sportivă. Dintre sporturi cel mai mult îmi place fotbalul. Aproape la fiecare oră de sport noi jucăm forbal, dar şi în unele zile după ce ies de la şcoală. Mi-ar face multă plăcere ca atunci când voi fi mare să ajung un jucător de fotbal celebru, aşa cum sunt fotbaliştii mei preferaţi: Gheorghe Hagi şi Adrian Mutu. Echipele de fotbal pe care le prefer sunt Steaua Bucureşti şi Universitatea Craiova.

În timpul liber îmi place să joc fotbal, aşa cum spuneam, dar mai am şi o serie de alte pasiuni. Printre aceste pasiuni se numără navigarea pe internet şi jocurile online, dar şi chatul pe internet cu colegii de şcoală sau prietenii mei. Atunci când vremea îmi permite, îmi place să fac drumeţii împreună cu părinţii, motiv pentru care părinţii mei mi-ai cumpărat un "mountain bike" cu 18 viteze de care sunt foarte mândru. Primăvara şi vara îmi place foarte mult să merg cu rolele în parc, iar dacă există puţin vânt să înalţ un zmeu.

Compunere - Despre familia mea

Familia mea este formată din patru membri: mama, tata, sora mea şi eu. Împreună formăm o familie fericită.

Mama mea este profesoară de limba germană la Liceul Mihai Viteazu din Bucureşti. Ei îi place foarte mult să lucreze cu copiii, iar copiii o îndrăgesc pentru că este o profesoară bună şi nu obişnuieşte să dea note mici. Acasă, mama mea se comportă cu mine şi cu sora mea la fel ca cu orice elev de-al ei, când vine vorba de şcoală. Ne verifică lecţiile şi ne pune să învăţăm, deoarece, spune ea, fără şcoală un om nu poate realiza nimic în viaţă. Ca părinte, mama este un om extraordinar de bun, nu mă ceartă, decât atunci când fac vreo năzbâtie ieşită din comun. Mama mea este şi o bună gospodină, mai ales pe parte de dulciuri. Face nişte prăjituri delicioase!

Tatăl meu este inginer la o firmă de construcţii. El munceşte foarte mult, de dimineaţa până seara, motiv pentru care nu ajunge devreme acasă. Cu el îmi petrec timpul mai ales la sfârşitul de săptămână. Atunci mergem împreună la pescuit, pe balta din apropierea oraşului, mergem pe stadion la meciurile de fotbal ale echipei din localitate. Atunci când timpul îi permite facem şi excursii la munte, mai ales iarna, pentru a schia. Tatăl meu este un schior grozav! Mi-a insuflat şi mie dragostea pentru munte şi pasiunea de a schia.

Sora mea este mai mică decât mine şi elevă în clasa a II-a. Mie îmi revine de multe ori sarcina de a o ajuta la lecţii. Nu mă supăr pentru acest lucru şi ori de câte ori îmi cere ajutorul sunt alături de ea şi încerc să o ajut. Uneori mă gândesc ce bine ar fi fost dacă aş fi avut şi eu un frate mai mare care să fie alături de mine tot timpul.

Toţi cei patru membri ai familiei formăm o familie unită şi încercăm să ne bucurăm de timpul petrecut împreună. Mai ales în weekenduri suntem de nedespărţit. În funcţie de sezon, mergem împreună în excursii la munte, la mare sau la ţară la bunici. Am fost chiar şi în străinătate. Cred că cea mai frumoasă excursie cu familia mea a fost în Franţa la Disneyland. A fost o excursie ca-n poveşti pe care eu nu o voi uita niciodată. 

Sunt foarte mândru de familia mea şi le doresc tuturor să aibă o astfel de familie.

Cum aş dori să fie şcoala, profesorii, materiile, evaluarea

Şcoala în care mi-ar face plăcere să învăţ ar trebui să fie mare, plină de copii, curată, cu săli de clasă primitoare. Aş mai dori să fie mai multe terenuri de sport, dar şi o sală de sport, astfel încât să putem juca, fotbal, baschet sau hambal, indiferent de anotimp.

Profesorii aş vrea să fie calmi şi răbdători cu elevii. Atunci când nu înţeleg aş vrea să nu se supere şi să mă ajute să-mi clarific nelămuririle. Aş mai dori ca o mare parte din teme să le rezolvăm în clasă, sub supravegherea unui profesor, deoarece părinţii mei sunt foarte ocupaţi cu serviciul, iar de multe ori nu are cine să mă ajute atunci când am nevoie de sprijin.

Materiile pe care aş dori să le studiez mai aprofundat sunt ştiinţele naturii şi limba engleză. Mi-aş dori ca atunci când voi fi mare să ajung medic renumit într-o ţară din Europa. 

Materiile pe care le studiem aş vrea să fie predate cât mai aplicat şi fără prea multă teorie. Aş mai vrea ca la materiile care permit o astfel de predare să fie folosit calculatorul, să avem cât mai multe hărţi, planşe, filmuleţe educative astfel încât învăţarea să nu fie plictisitoare.

Legat de evaluarea elevilor aş vrea să avem cât mai multe teste tip grilă, cu mai multe răspunsuri, deoarece în acest fel evaluarea ar fi obiectivă. Aş mai dori ca accentul în şcoală să nu fie pus pe verificare şi evaluare ci pe învăţarea şi aprofundarea materiilor predate.

Cred că datoria şcolii şi a profesorilor este să ne înveţe cât mai temeinic, să ne pregătească pentru viaţă, deoarece eu cred că nu poţi face nimic în viitor fără şcoală.

Compunere cu titlul - Autoportret la oglindă

Din oglinda curată precum cristalul îmi zâmbeşte un copil blond cu ochi albaştri. Nici înalt nici scund, copilul acesta este vesel şi vioi. Chiar şi în faţa oglinzii nu are stare: se strâmbă şi sare de pe un picior pe altul, semne ale unei nerăbdări copilăreşti. Pielea albă a obrajilor şi câţiva pistrui pe nas, creionează un băiat gingaş, cu trăsături fine. În faţa ochişorilor albaştri, încadraţi de nişte sprâncene lungi, stă o pereche de ochelari cu rame metalice. Din spatelor acestora, albastrul ochilor scrutează fără încetare oglinda din faţa lui, din dorinţa de a cuprinde cu privirea fiecare mişcare care se reflectă. Aşezaţi pe nasul drept, ochelarii se potrivesc perfect cu ovalul frumos al feţei. Buzele mici, colorate într-un roşu deschis, au colţurile îndreptate în sus. Acest fapt trădează predispoziţia băiatului spre optimism, pozitivism şi încredere de sine. Atunci când zâmbeşte, nişte dinţi albi completează profilul sănătos al celui care se oglindeşte în bucata de sticlă. Părul deschis la culoare al copilului, lipsit de orice ondulaţie, este frumos pieptănat, de parcă ar intenţiona din clipă în clipă să fie subiectul unei fotografii. Privite în ansamblu, aceste trăsături fizice conturează un băiat de 12 ani, puţin timid, dar cu o mare dorinţă de a se bucura de viaţa fericită pe care o are. Dacă nu aţi ghicit până acum, copilul acesta sunt eu! Iar cele de mai sus alcătuiesc autoprotretul meu.

Compunere pe tema unui concurs

Astăzi am avut la şcoală o zi frumoasă. Împreună cu colegii mei am organizat şi participat la un concurs cu întrebări, pe care l-am numit "Cine ştie câştigă". Toţi colegii din clasă ne-am împărţit în trei grupe: două echipe, care au concurat şi au răspuns la seriile de întrebări imaginate de doamna profesoară, iar a treia grupă a format juriul care a urmărit respectarea regulamentului. Aceeaşi echipă se ocupa şi de notare celor două echipe concurente, în funcţie de răspunsurile oferite.

Întrebările au fost în număr de douăzeci, câte cinci întrebări pe fiecare din domeniile: literatură, geografie, istorie, ştiinţele naturii. Unele din întrebări aveau răspunsuri cu mai multe variante posibile, din care noi trebuia să le alegem pe cele bune. La celelalte întrebări trebuia să oferim noi răspunsul, fără niciun fel de ajutor suplimentar. După ce era pusă o întrebare, fiecare echipă avea la dispoziţie un minut să se gândeasă şi să identifice răspunsul corect, iar apoi să-l noteze pe o foaie. Era permisă colaborarea între membri aceleiaşi echipe. După ce au fost puse toate întrebările, cele două echipe au înmânat jurului răspunsurile, care le-a analizat şi notat în consecinţă.

Echipa din care am făcut eu parte a colaborat foarte bine, mult mai bine decât cealaltă echipă. Cred că din acest motiv am şi reuşit să furnizăm mai multe răspunsuri corecte, în număr de şaisprezece. La trei dintre întrebări am intuit răspunsul, dar în urma discuţiilor din interiorul echipei am oferit un răspuns greşit. La o singură întrebare nu am ştiut defel ce răspuns să oferim.

Cealaltă echipă a răspuns corect la doisprezece răspunsuri. Prin urmare echipa mea a fost declarată câştigătoare de către juriu. 

Cu toţii am fost foarte bucuroşi de cum a decurs concursul, iar doaman profesoară ne-a promis că vom mai organiza şi pe viitor astfel de concursuri.

Compunere - O zi în lumea viselor

Imaginaţia îmi joacă feste. Cu toate că pare ireal, păşesc cu încredere în lumea visului, o lume concretă pe care o pipăi cu ochii minţii. Mă cufund în această lume iluzorie pentru a nu ştiu câta oară, dar, spre deosebire de ultimele dăţi, acum sunt relaxat şi binedispus. Mă uit în jur şi văd cum totul se transformă după cum doresc eu. Nimic nu mă supără şi toate îmi sunt pritene. Natura, casa, şcoala, profesorii, colegii îmi zâmbesc, iar eu cu un singur gest nespus îi prefac în lumină şi culoare. O lumină care mă umple de bucurie şi speranţă şi care mă face să vreau să merg mai adânc în lumea în care îşi are casa reveria. Mă împresoară animale vesele, copii voioşi cu care alerg într-un joc neîncetat. Împreună alunecăm pe o pantă care duce spre inima visului şi acolo dansăm îmbătaţi de atmosfera de basm pe care o imaginez eu. În această lume toate activităţile plictisitoare sunt nostime, toate feţele posomorâte ale copiilor sunt fericite, şcoala devine un loc de joacă şi uimire, iar profesorii se prefac în zâne bune, care îmi îndeplinesc orice dorinţă. Părinţii devin grijulii precum bunicii, iar prietenii se transormă în fraţi buni, cu care poţi traversa lumea în lung şi-n lat. Timpul s-a oprit. Dintr-un râu ce curge rapid a devenit un lac cu apă lină, pe luciul său neexistând nicio urmă de agitaţie. Liniştea absolută mă cuprinde şi îmi şopteşte tainic o poveste pe care nu o înţeleg. Convins că povestea este nespus de frumoasă, vreau să o aud din nou. Dar e prea târziu. Ca la un semn uşa realităţii se deschide şi un suflu puternic mă extrage din lumea viselor. Nu am timp decât să murmur câteva gânduri: "În câteva ore mă voi întoarce din nou aici!" Deja sunt treaz. Ziua în lumea viselor s-a terminat, o nouă zi în lumea realităţii începe.

Compunere - Universul copilăriei

Universul copilariei este tot ceea ce ne inconjuara in interiorul sufletului. Este cel mai important lucru pentru un copil chiar daca acesta nu isi da seama.

Chiar daca vrei sau nu, universul copilariei se dezvolta si in el patrund ganduri rele sau bune, lucruri pe care doresti sa le ascunzi pentru tot restul vietii, dar si lucruri pe care ai dori sa le imparti cu toti din jurul tau. In acest univers mai patrund niste ganduri numite: "Gandurile dorului si ale durerii". Acest nume vine e la propriile tale ganduri de care ti se face dor si ai da orice ca sa poti da timpul inapoi macar cu o zi ca sa ti le recapati, ca dorul sa nu fie mai mare decat firele de matase ale papusii Barbie.

In acest fantastic univers cele mai minunate mintiri sun jucariile, deoarece orice copil, chiar daca depaseste varsta de 13 ani, ramane tot aceeasi persoana, poate nu chiar la aspectul fizic, dar cu siguranta in adancul sufletului sau.

Jucariile sunt cele mai pretioase amintiri si daca cineva nu a avut parte de acestea, eu spun ca copilaria acestui copil nu a existat.

Jucariile vor avea pentru totdeauna un loc mai in fata decat toate celalalte amintiri si ganduri.

Compunere litere, cuvinte, propoziţii

Litere, litere şi iar litere, multe, tot mai multe ... Mari şi mici, rotunjite sau în colţuri, literele sunt asemenea unor copii jucăuşi. Nu le place niciodată singurătatea şi tristeţea. Stau mereu în grupuri şi îşi schimbă partenerii fără oboseală. Se prind împreună într-un joc neîntrerupt şi dansează spre încântarea ochilor. Sunetele scoase de aceste litere se aud în mintea noastră. De acolo merg spre sufletul nostru, iar apoi spre inima noastră. Şoptesc neîntrerupt, în speranţa că le vom înţelege şi le vom urma pretutindeni. 

Multe, firave şi inocente literele se maturizează şi formează cuvinte. Chiar dacă la origine au litere, cuvintele sunt mai puţin jucăuşe şi arată precum nişte oameni maturi. Îşi păstrează încă caracterul vesel şi dorinţa de a forma grupuri, dar de data asta nişte grupuri ordonate cu un sens profund şi exact. La vederea acestora, ochii noştri nu mai văd zbenguiala literelor, ci privesc veşmântele colorate ale înţelesului. Cuvintele se îmbracă cu sensuri variate, iar principala lor grijă este să urmeze anumiţi paşi, precum un dans armonios.

La rândul lor cuvintele nu rămân mereu în aceeaşi stare. Şi ele evoluează, iar din evoluţia lor iau naştere adevăraţi înţelepţi: propoziţiile. Dacă până acum regulile erau mai puţin stricte, iar distracţia era cuvântul de ordine, acum ordinea devine distracţia cea mare. Cuprinse de dorinţa de a fi expresive şi de a descrie realităţi exacte sau visuri metaforice, cuvintele se joacă după reguli foarte stricte. Din jocul lor nu a mai rămas nimic din inocenţa literelor. Principala grijă a cuvintelor este să formeze grupuri ordonate - propoziţii. Cu o mai puţină predispoziţie la joacă, propoziţiile interacţionează precum într-un vals, un dans care necesită pricepere şi experienţă. Valsul propoziţiilor este unul frumos, dacă îl înţelegi şi îl poţi practica. Dacă nu ai priceperea necesară de a-l cunoaşte şi acesta pare un simplu joc, asemănător cu cel al literelor. Diferenţa dintre cele două jocuri este că acesta al propoziţiilor ne aruncă şi pe noi într-un dans care ne ajută să evoluăm şi să devenim la rândul nostru înţelepţi. Fără înţelepciunea transmisă prin propoziţii, omul ar rămâne într-o permanenţă stare de joacă simplă şi copilăroasă.

Compunere despre ţara mea, Moldova

Sunt mândru de ţara mea, Moldova, o ţară frumoasă cum nu e alta pe lume. Din negura timpului, aceste plaiuri au fost considerate de locuitorii acestor pământuri un colţişor de rai. Codrii seculari, dealurile line şi râurile cu ape curate precum cristalul sunt tot atâtea motive de mândrie şi bucurie pentru cei care vieţuiesc în Moldova.

Încărcată de o istorie zbuciumată, Moldova este o ţară care şi-a câştigat demnitatea prin lupte şi războaie. Niciodată nu a cedat în faţa duşmanilor ei, iar idealul locuitorilor acestui pământ mirific a fost neatârnarea faţă de orice interes străin. Singura supunerea cunoscută în vatra mea străbună, Moldova, a fost în faţa lui Dumnezeu. Respectul cuvenit divinităţii, dar şi iubirea faţă de cele sfinte sunt exprimate prin obiceiuri, tradiţii şi sărbători populare. Mănăstiri şi biserici frumoase, cu o arhitectură deosebită, pot fi întâlnite pe întreg teritoriul Moldovei. Aceste simboluri sfinte, închinate divinităţii, fac parte din farmecul Moldovei şi îi o oferă o identitate unică.

Moldova este patria străbunilor mei, dar şi locul în care mă simt cel mai bine. Pentru mine, Moldova reprezintă şi va reprezenta pentru totdeauna Acasă. Indiferent de zările spre care mă vor purta paşii, patria mea, Moldova, va fi mereu în inima şi în sufletul meu.

Explicare proverb - Buturuga mică răstoarnă carul mare

Pentru a înţelege acest proverb să ne imaginăm la propriu cum s-ar putea desfăşoara acţiunea care să ducă la rezultatul descris. Avem un car, cu patru roţi - deci foarte stabil, care se deplasează pe un drum. În mijlocul drumului există o buturugă. Dacă o ignorăm şi în drumul nostru trecem cu roata peste ea, putem avea surpriza ca acel mic obiect să ne răstoarne carul. Sau mai probabil să avarieze una din roţi, astfel încât deplasarea mai departe să fie imposibilă. Pentru a nu avea probleme cu mica buturugă din mijlocul drumului există două soluţii: coborâm din car şi îndepărtăm buturuga din calea noastră, astfel încât drumul să fie liber. A doua rezolvare este mai elegantă şi anume ocolim buturuga şi nu intrăm în contact cu ea.

În viaţa de zi cu zi, proverbul poate fi utilizat în diferite situaţii. De exemplu, pentru un elev buturuga mică ar putea fi o lecţie, iar carul mare ar putea fi un test sau un examen. Ignorând o lecţie pe care nu am aprofundat-o sau nu am înţeles-o, am putea avea surpriza ca de ea să depindă restul lecţiilor (de exemplu pentru clasele primare tabla adunării este baza pentru scădere, înmulţire, împărţire etc). Neavând baza pentru lecţiile viitoare, materia care va urma să fie predată nu va putea fi însuşită, rezultatul fiind un dezastru la examen sau test. Cu alte cuvinte, în viaţă, un mic obstacol, căruia nu i-am dat prea multă atenţie, precum o lecţie neînvăţată, poate răsturna o situaţie în defavoarea noastră, exact cum face buturuga mică cu carul mare.

Putem găsi o altă aplicare a proverbului în situaţia în care ne confruntăm cu ceva periculos pentru noi. De exemplu trecem pe lângă un câine fără stăpân, mic şi amărât. Putem spune că acest câine este mic şi nu ne-ar putea face rău. Dacă acel căţel ne va muşca, vom avea probleme: vom merge la doctor, nu vom putea face sport, nu vom putea merge cu bicicleta etc. Prin urmare situaţia pe care am desconsinderat-o, câinele care ar putea muşca, ne va crea probleme exact cum buturuga mică afectează carul din proverb. Din această perspectivă, o altă explicare a proverbului ar fi: să nu ne subestimăm niciodată adversarul; şi cel mai mic adversar ar putea să ne învingă, indiferent cât de puternici am fi noi. Soluţia pentru această problemă este evitarea unei situaţii periculoase oricât de nevinovată ar părea ea. Sau aşa cum spuneam mai sus, în cazul ocolirii buturugii din mijlocul drumului, să încercăm să ocolim situaţiile periculoase, nu să mergem de-a dreptul prin mijlocul lor.

Dialog - Zâna Bună şi o fetiţă

La adăpostul întunericului dens pare că şi timpul a adormit. Secundarul ceasului din cameră se mişcă leneş pe cadranul plin de cifre. Se străduieşte să rămână treaz. Doar el nu doarme, în rest totul este cufundat într-un somn profund. La un moment dat vesteşte miezul nopţii. Porţile nopţii se deschid, iar din negura visului apare Zâna cea Bună. Se apropie direct de patul în care dormea fetiţa cu părul auriu. O trezeşte din somn, după care i se adresează blând:
- M-ai chemat fetiţă frumoasă? Strigătul tău s-a auzit până la porţile palatului din Lumea Viselor în care locuiesc eu.
Fetiţa privii cu greu spre zână. Avea o rochie strălucitoare şi un păr lung şi blond. Pe cap avea aşezată o coroană aurită, iar în picioare purta conduri albi ca spuma laptelui. Era de o frumuseţe cum nu mai văzuse niciodată. Îi răspunse:
- Da, preafrumoasă zână. Am nevoie de ajutorul tău. Eşti singura care mă poate ajuta. Vrei să mă ajuţi?
- Spune, copila mea. Ce gânduri îţi tulbură somnul liniştit? spuse zână pe un ton prietenesc.
- Mâine la şcoală am testare. Mi-e frică că nu am învăţat suficent. Nu vreau să iau notă mică. Crezi că mă poţi ajuta? adăugă fetiţa chinuindu-se să nu izbucnească în lacrimi.
- Fată frumoasă, de mulţi ani te supraveghez. Ştiu fiecare mişcare pe care o faci. Tu eşti o fată sârguincioasă şi deşteaptă. Ştiu că ai învăţat suficient. Nu ai de ce să-ţi faci griji. Mâine te vei descurca foarte bine la test.
- Crezi? răspunse cu neîncredere fetiţa. Şi atunci de ce mi-e frică?
- Sunt sigură cum te văd şi cum mă vezi, spuse zână zâmbind. Eu nu aş spune că ţi-e frică, ai doar emoţii. Iar emoţiile sunt bune. Fără emoţii oamenii s-ar simţi demotivaţi să facă anumite lucruri. Emoţiile sunt un dar divin care te ajută. 
- Aşa... Care va să zică, eu sunt doar emoţionată. Iar aceste emoţii sunt bune pentru mine? Adică mă ajută, îmi dau impulsul să învăţ mai mult. Am înţeles bine Zână Bună? întrebă curioasă fetiţa.
- Da fetiţo. Ai înţeles foarte bine. Stai liniştită. Orice om are emoţii, spuse zâna pe un ton împăciuitor.
- Chiar şi tu, frumoasă zână?
- Eu nu sunt om. Nu mai sunt muritor de ceva vreme ... am fost dar nu mai sunt, zise zâna cu o tristeţe în glas. Am iubit cândva un prinţ fermecat ... adăugă zâna după care se opri.
- Spune-mi ce s-a înâmplat. De ce te-ai oprit?
- Este prea târziu, mâine ai de dat testul acela. Trebuie să dormi acum. Îţi voi povesti altă dată. 
- Promiţi? zise fata cu nerăbdare. Haide, promite-mi, te rog!
- Bine, bine, promit, râse zâna. Acum dormi! După care se făcu nevăzută.
Fetiţa căzu într-un somn profund fără vise. În lumina lunii, ce intra pe fereastră, fetei i se putea ghici un zâmbet pe faţă. Era semnul că zâna cea bună îi alungase orice teamă din suflet.

Compunere - Descrierea unui fluture - zbor de fluture

Gingaş, cu aripioare poleite în culori vii, fluterele dă târcoale unui câmp multicolor, plin cu flori superbe. Bate rapid din aripioarele delicate, indecis asupra cărei flori să poposească. Într-un final alege o floare sângerie, bogată în petale, de pe care alunecă bobiţe de rouă. Se aşază pe corola mândră a florii şi soarbe cu nesaţ din roua pură a unei petale. După ce-şi potoleşte setea, rămâne nemişcat pentru o perioadă de timp. Se odihneşte sub razele calde ale soarelui blând. Dacă nu ai ştii că e real ai putea spune că întrega imagine este un tablou. Singurele care amintesc de faptul că imaginea din faţă este reală sunt razele soarelui. Acestea se joacă în coloritul aripilor fluturelui, după care se reîntorc în natură sub forma unui buchet de sclipiri.

Din depărtări se apropie un vânticel. Fluturele adormit prindre dintr-o dată viaţă şi, profitând de pala de vânt, se ridică spre seninul cerului. Cu o artă desăvârşită, care l-ar face invidios pe orice acrobat, zboară schimbându-şi direcţia de mai multe ori într-o clipită. Se zbenguie plin de energie în aer, asemenea unui mieluşel pe imaş. Pare neobosit. Urcă şi coboară în înălţimi cu o repeziciune uimitoare. După care se lasă purtat de suflarea lină a vântului, alunecând prin aer ca o nălucă. De la depărtare pare o pană aflată la cheremul vântului.

La fel de subit cum a început, dansul fluterului ia sfârşit. Bate atât de rapid din aripi încât coloritul aripilor devine un amestec de culoare şi lumină. Se îndepărtează discret, îndreptându-se spre linia orizontului.

Compunere - Un specatol vizionat

Sâmbăta trecută am fost împreună cu părinţii la un spectacol de dans pentru copii. Spectacolul a avut loc în Sala Mare a teatrului din oraşul nostru. 

De cum am păşit în sala frumos amenajată am fost impresionată de imaginea de vis pe care o aveam în faţa mea. Scena era cufundată în penumbră, doar locul în care urmau să danseze elevii era puternic iluminată. Cortina grea, de catifea roşie, era coborâtă, iar beteaua de pe podeaua scenei făcea ca ringul de dans să strălucească şi să împrăştie lumini sclipitoare. 

Într-un colţ al scenei, mai mulţi elevi se mişcau de colo-colo emoţionaţi, nerăbdători să urce pe scenă. Erau dansatorii, îmbrăcaţi diferit, în funcţie de şcolile din care proveneau, pentru a putea fi deosebiţi de spectatori. La un moment dat s-a făcut linişte în sală. Muzica a început să cânte, spectacolul începea. Perechi de câte doi copii, băiat şi fată, se mişcau armonios pe ritmurile unui vals vienez. Fetele, îmbrăcate cu rochiţe lungi până la glezne, ornate cu paiete strălucitoare se învârteau cu multă graţie, asemeni unor prinţese într-o sală de bal. Băieţii, purtând haine de gală, le acompaniau şi se mişcau cu multă eleganţă, asemenea unor cavaleri. Perechile păreau rupte dintr-o altă lume, o lume de basm, în care lumina, culoarea şi muzica se împleteau perfect cu stilul şi rafinamentul dansului.

Mai multe serii de perechi s-au perindat prin faţa ochilor noştri pe ritmuri de vals. Apoi a venit timpul tangoului. Perechile şi-au schimbat ţinutele. Fetele purtau rochii lungi şi luxoase, iar băieţii fracuri elegante. Sala s-a umplut de ritmurile lente şi melodioase ale tangoului. Copiii executau paşii de dans cu multă fineţe, astfel că întreaga atmosferă s-a umplut de un farmec aparte. 

După mai multe reprize de dans, spectacolul a luat sfârşit, moment în care spectatorii, inclusiv eu am aplaudat minute în şir prestaţia dansatorilor. După aplauzele, dar şi după vociferările celor din jur îţi putea da seama că tuturor le-a plăcut spectacolul, acesta fiind o reuşită.

Pe drumul spre casă i-am abordat pe părinţii mei, întrebându-i dacă aş putea să urmez şi eu nişte cursuri de dans, asemănătoare cu cele pe care le-am văzut la spectacol. Mi-au răpuns afirmativ, aşa că la anul, poate, voi fi şi eu pe ringul de dans.

Compunere - De la fereastra casei mele

Ferestrele mari, prin care soarele pătrunde în voie în camera obscură, sunt larg deschise. Neliniştea şi zarva oraşului se chinuie să pătrundă în camera mea. Undeva în apropiere, în copacii ce străjuiesc blocul prăfuit, păserelele mici ciripesc suav. Glasul piţigăiat al acestora se aude neîntrerupt. Gureşe cum sunt ele, păsărelele reuşesc să schimbe atmosfera mohorâtă a cartierului şi să o transforme într-un murmur plin de viaţă şi de culoare. Deodată, liniştea cartierului este spartă de sunetul strident şi răscolitor al unui girofar. Glasul tânguitor al acestuia se aude din ce în ce mai tare, semn că salvarea se apropie de strada mea. Când ajunge în dreptul geamului meu, se aude atât de tare încât ciripitul încântător al păsărilor este acoperit. Parcă ar fi stare de asediu! Apoi scade în intensitate, din ce în ce mai mult, până când devine abia perceptibil. Hărmălaia păsărelelor se aude din nou. Lătratul răguşit al unui câine întrerupe din nou concertul păsărilor. Se repetă de câteva ori, până când vocea unui om îi pune capăt: "Rex, vino înapoi! Rex!". Paşii înfundaţi ai câinelui se aud pe asfaltul tare. Câinele se îndreaptă în fugă spre stăpânul său. Îşi anunţă intenţia cu un lătrat scurt şi voios. Scrâşnetul roţilor unui automobil, pornit în grabă, îmi aminteşte că oraşul în care stau este aglomerat. Un claxon ascuţit şi prelung îmi confirmă gândurile. Sunetul iritant al claxonului se repetă de câteva ori. Se aude un zgomot de motor ambalat, după care sunetul se pierde printre blocuri ca o nălucă. Apoi din nou linişte. Ciripitul pune din stăpânire pe încăperea mea, dar nu pentru mult timp. Ciulesc urechile! De undeva din departare se aude o muzică liniştită. Aproape că-mi vine se visez cu ochii deschişi. Deşi nu se aud tare, acordurile de chitară răzbesc prin zumzetul oraşului, precum un ecou. Ritmurile armonioase ale chitarei, abia perceptibile, reuşesc să mă relaxeze. Ascult cu atenţie intonaţiile preţ de câteva minute. Reveria este întrerupt dintr-o dată. Clinchetul intens al sonerie se aude ca un ţipăt. Mă readuce cu picioarele pe pământ. Mă ridic de pe fotoliu şi mă îndrept grăbit spre uşa apartamentului.

Mama mea şi meseria ei

Mama mea este angajată la o companie multinaţională şi lucrează ca director de marketing. Este apreciată de colegii şi de şefii ei, deoarece este o persoană deşteaptă şi foarte pricepută în meseria pe care o face. Serviciul mamei mele are legătură cu promovarea unor produse care se găsesc în România. O parte din produse au fost prezentate şi la televizor, mama fiind şi ea implicată în realizarea reclamelor pentru acestea. 

Timpul pe care îl petrece mama mea la serviciu este de peste 8 ore, iar uneori are şi deplasări în străinătate. A călătorit în interes de serviciu în mai multe oraşe din Europa, iar de fiecare dată când se întoarce nu uită să-mi aducă câte un cadou. Din acest motiv mă bucur nespus de mult când mama pleacă într-un oraş din străinătate, de fiecare dată ard de nerăbdare să văd ce daruri îmi mai aduce. Când se află în ţară, are foarte multe întâlniri de afaceri, astfel că a primit din partea companie o maşină. Cu maşina roşie şi foarte spaţioasă, mama mă aduce în fiecare dimineaţă la şcoală. Ea este şi o foarte bună şoferiţă, mult mai îndemânatică decât alte conducătoare auto.

Chiar dacă munca mamei este mai mult de culise, ea neapărând în lumina reflectoarelor, sunt foarte mândră de ea mai ales atunci când văd câte o reclamă la tv, la care a contribuit şi ea. Un alt motiv de mândrie, dar şi de bucurie, faţă de mama mea l-am avut anul trecut. La finalul anului a fost declarată angajata anului, iar compania i-a recompesant devotamentul printr-o excursie pentru toată familia pe litoralul Greciei. 

Sunt foarte mândră de mama mea. Sper ca atunci când voi fi mare să seamăn cu ea: să fiu la fel de harnică şi să am şi eu o carieră de succes ca a ei. Vreau ca mama să fie mândră de mine la fel de mult cât sunt şi eu de ea.

Dialog între un catalog şi un carnet de note

Aşezaţi unul lângă altul pe catedra prăfuită a clasei, un carnet de note şi un catalog stau de vorbă.
- Nu ne-am mai văzut de ceva vreme catalogule, deschise discuţia carnetul.
- Da, cred că au trecut câteva săptămâni, răspunse catalogul. 
- Care mai e viaţa ta? Văd că te-ai tocit pe la colţuri! remarcă carnetul.
- Da, aşa e! Am îmbătrânit, am ajuns la finalul anului. Iar acum, înainte de pensionare mai am de făcut un ultim efort. Trebuie să stau deschis, până ce diriginta face mediile. Paginile mele vor fi pline de însemnări. Oricum deja chenarele sunt pline de note şi absenţe.
- Ştiu cum e! Şi eu în curând merg la completat mediile. Mi-e o groază! După ce voi avea notele trecute, anul se va sfârşi. Iar apoi, pe perioada verii, voi sta câteva luni într-un dulap întunecos. Mie nu-mi place întunericul!
- Dacă tu te plângi, ce să spun eu? Eu după acest semestru plec într-o arhivă în care voi sta pe puţin 10 ani. Şi acolo e întuneric, spuse cu tristeţe catalogul.
- Da, dar tu vei rămâne în şcoală. Şi în plus, la arhiva şcolii mai sunt şi alte cataloage. Acolo veţi sta de vorbă de dimineaţa până seara, nu vă veţi plictisi, adăugă carnetul puţin melancolic.
- Da, la asta nu m-am gândit până acum. Carnetule, ai reuşit să-mi alungi tristeţea! Îţi mulţumesc pentru încurajare. Cum te-aş putea ajuta şi eu?
- Păi.. ar fi ceva. Ai putea vorbi cu elevul al cărui carnet de note sunt, să mă trimită la voi în arhivă. Acolo aş sta în compania voastră. Nu m-aş mai plictisi şi nici nu mi-ar mai fi frică de întuneric.
- Cred că mai bine ar fi să vorbesc cu diriginta, nu? Ea cu siguranţă ar putea lua o astfel de decizie!
- Da! Faci tu asta pentru mine, spuse emoţionat carnetul?
- Sigur că da, prietenul meu! Doar prietenul la nevoie se cunoaşte, nu? Până când ne vom revedea rămâi cu bine carnetule!
- Să fii sănătos şi plin de note bune, catalogule. Pe curând!

Cum mi-am ajutat un coleg să-şi faca temele

Colegul meu de bancă m-a rugat să-l ajut să-şi facă temele la matematică, pentru că a întâmpinat anumite dificultăţi. Mi-am adus aminte că în ultimele două săptămâni a fost bolnav. Mi-am zis că probabil nu a recuperat suficient de bine materia predată în clasă, motiv pentru care am acceptat de îndată să-l ajut. L-am chemat după ore să vine la mine acasă pentru a învăţa împreună. I-am lăsat caietele mele pentru a se asigura că are toate notiţele din clasă şi l-am rugat să noteze ceea ce nu a înţeles sau îi este neclar.

Pentru a ne asigura că nu a rămas cu nelămuriri de pe urma lipsei de la şcoală, am reluat împreună materia predată în acea perioadă. Am recitit împreună notiţele din caiet, iar mai apoi am trecut la examinarea lecţiilor din carte. După ce am efectuat aceste activităţi, am reluat împreună temele de casă pe care le-am avut de făcut la fiecare lecţie. Deşi la început a întâmpinat câteva dificultăţi la efectuarea celor mai grele exerciţii, după ce am recitit notiţele din caiet, a reuşit să le rezolve. Pe alocuri i-am adus câteva lămuriri suplimentare, cu ajutorul cărora şi-a eliminat şi ultimele goluri pe care le avea. Apoi am trecut la lista cu probleme întocmită de el. Erau suficient de multe. Pentru că matematica este materia mea preferată, nu mi-a fost foarte greu să-i răspund şi să-i explic suficient de bine încât să se declare mulţumit.

Am învăţat câteva ore fără oprire, dar fără acest efort colegul meu nu ar fi reuşit să treacă peste repaosul de două săptămâni, pe care l-a avut. La finalul acestor ore mi-a mulţumit şi mi-a spus că singur nu ar fi fost capabil să recupereze totul atât de repede şi atât de bine. Apoi mi-a promis să mă ajute şi el pe mine atunci când voi avea nevoie. Chiar dacă mi-am sacrificat tot timpul liber din acea după-masă, nu m-am supărat că am procedat astfel. Am considerat că am avut o zi de recapitulare, care cu siguranţă îşi va spune cuvântul la viitorele testări care ne aşteptă la şcoală.

Compunere despre jucăria mea preferată

Jucăria mea preferată este telefonul mobil. Deşi nu este o jucărie în adevăratul sens al cuvântului, telefonul meu, Iphone 4, poate fi încadrat în categoria jucăriilor. Chiar dacă îl folosesc şi pentru a da telefoane sau pentru a asculta muzică (ipod), cel mai mult îl folosesc pentru a mă juca. În fiecare zi, de câte ori am ocazia, joc câte un joc pe telefonul meu. De mult ori mă joc atât de mult încât bateria telefonului ţine o singură zi. Cel mai mult îmi place să mă joc "Fashion Story", "FarmVille" şi "Fruit Ninja". Acestea sunt trei jocuri noi, de ultimă generaţie, iar pentru mine reprezintă cea mai frumoasă metodă de a-mi petrece timpul liber. 

Telefonul a fost un cadou de ziua mea, iar de când l-am primit este lucrul de care nu mă despart oriunde aş merge. Totodată, pot spune că de când îl am nu am mai avut momente în care să mă plictisesc. Mereu găsesc un joc care să-mi atragă atenţia, astfel încât şi cele mai plictisitoare momente le pot transforma în clipe frumoase. Iată câteva motive pentru care Iphone-ul meu este jucăria mea preferată.

Cum aş vrea să fie părinţii mei

Eu aş dori ca părinţii mei să fie mai puţin ocupaţi decât sunt acum. Mi-ar face plăcere să pot petrece mai mult timp cu ei. Din cauza serviciului pe care îl au, - mama este medic, iar tata poliţist -, îi văd foarte rar. Zi de zi, pleacă dis-de-dimineaţă de acasă şi se întorc abia seara târziu. Dar nu zilele din timpul săptămânii sunt marea problemă, căci m-am învăţat să stau singur peste zi, să-mi iau singur să mănânc şi să-mi fac lecţiile fără ajutor. În schimb sfârşiturile de săptămână sunt deranjate. De multe ori, natura serviciului le cere alor mei să lucreze şi sâmbăta sau duminica. Aş dori ca la sfârşiturile de săptămână să aibă mai mult timp să ieşim în parc, să mergem la film sau teatru. Iarna ar fi frumos să mergem la munte să schiem, iar vara să putem să ne scăldăm în valurile mării şi să stăm la soare. Îmi aduc aminte cu plăcere de anii trecuţi, în care nu erau atât de ocupaţi ca acum. Nu exista weekend să nu-l petrecem în familie. Niciodată nu ne plictiseam! 

Poate că unii copii consideră un avantaj că părinţii nu sunt mereu cu ei, dar părinţii mei sunt înţelegători şi nici nu-mi interzic multe lucruri. Aproape pot spune că-mi lasă libertatea să fac ce doresc. Din acest motiv mie îmi face mare plăcere să petrec timpul cu ei. Am noroc că părinţii mei sunt tineri, amuzanţi, astfel că te poţi distra foarte bine cu ei. Sper ca în viitor serviciul să le permită părinţilor mei să fie mai liberi. Mi-e dor de familia mea de odinioară!

Descrierea unei vizite în Târgu Jiu

Zilele trecute împreună cu clasa mea am fost într-o vizită în frumosul oraş din Oltenia, Târgu Jiu. Situat pe malurile râului Jiu, oraşul este un important centru istoric şi cultural pe harta României. În urma vizitei efectuate la muzeele din localitate, am aflat că mai multe figuri reprezentative ale istoriei - precum Mihai Viteazu, Constantin Brâncoveanu şi Tudor Vladimirescu - au lăsat până astăzi o amprentă vizibilă asupra oraşului.

Poarta Sărutului din Parcul Central

Totodată am aflat că cea mai importantă personalitate care a influenţat cultura oraşului este Constantin Brâncuşi. Marele sculptor român şi-a lăsat o parte din moştenirea sa artistică în Parcul Central din oraşul Târgu Jiu. Am avut şansa, cu ocazia acestei vizite, să admirăm trei din renumitele opere artistice ale marelui artist român: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana Infinitului. Cel mai mult m-a impresionat poarta sărutului prin masivitatea sa, dar şi prin atenţia şi perfecţiunea cu care a fost realizată. După ce am admirat îndelung renumitele sculpturi, am făcut o serie de poze acestor obiective, iar apoi ne-am fotografiat cu colegii sub poarta masivă şi ne-am pus câte o dorinţă. Sper să şi îndeplinească!

Casa Memorială "Ecaterina Teodoroiu"

Din parc ne-am dus să vizităm Muzeul de Artă şi Muzeul de Istorie Alexandru Ştefulescu. Situat nu departe de Parcul Central, Muzeul de Artă găzduieşte o serie de fotografii legate de viaţa lui Constantin Brâncuşi: atelierul său din Paris, dar şi mai multe imagini cu operele sculptorului, care nu sunt expuse în România. La Muzeul de Istorie, considerat a fi unul din cele mai vechi mezee din ţară, am admirat o frumoasă colecţie de costume populare din zona Olteniei.

După ce am văzut exponatele din din cele două muzee, ne-am îndreptat spre casa memorială a eroinei Primului Război Mondial, Ecaterian Teodoroiu. În interiorul casei memoriale am aflat cu mândrie despre faptele de eroism ale celei supranumite "eroina de la Jiu".

Ne-am continuat vizita mergând spre Târgu Cărbuneşti, pentru a ajunge în Comuna Vladimir, situată la aproximativ 50 km de Târgu Jiu.

Casa Memorială "Tudor Vladimirescu"

Aici am vizitat casa în care s-a născut Tudor Vladimirescu, de numele căruia se leagă un capitol important din istoria României şi anume Revoluţia din 1821. Casa micuţă ţărănească, formată din două cămăruţe cu un pridvor de lemn, ne-a descris prin documentele şi obiectele din interior lumea în care s-a născut şi a deprins idealurile naţionale revoluţionarul român.

Toţi elevii clasei mele au fost încântaţi de vizita în Târgu Jiu. Împreună cu descoperirea oraşului Coloanei Infinitului, am descoperit şi o importantă pagină din istoria şi cultura României.

Dialog între 2 animale câine şi pisică

În curtea mare a casei, două animale se joacă nestingherite. Deşi ar trebui să fie duşmani de moarte, pisica Pisi şi căţelul Grivei se înţeleg de minune, ba chiar mai mult discută unul cu altul.

- Pisi, de când nu ai mai ieşit tu din curtea casei? Nu ţi-e dor să hoinăreşti pe străzi?
- Păi... să fiu sinceră eu nu am ieşit niciodată din curtea asta. Deci nu prea ştiu cum e pe străzi. Tu ai fost vreodată?
- Da! Înainte să mă aducă stăpânul acasă, câteva luni am bântuit pe străzi. Eram liber să fac ce vreau eu... Ce vremuri! spuse Grivei oftând.
- Grivei, să înţeleg că eşti supărat pe stăpân că te-a adus acasă? îl întrebă curioasă pisica.
- Nu! Nu am cum să fiu supărat pe el! Din contră, am să-i fiu recunoscător toată viaţa. M-a adunat de pe străzi, m-a îngrijit, mi-a dat să mănânc... mi-a asigurat un cămin plin de dragoste. Ştii, viaţa de câine nu e uşoară pe străzile unui oraş. E foarte greu să găseşti mâncare.
- Şi atunci de ce eşti trist? spuse pisica, dorind să afle mai multe.
- Mi-e dor să pot umbla pe străzile oraşului, să văd oamenii plimbându-se, să văd luminiţele oraşului. Dacă ai ştii ce frumos este oraşul noaptea. Cred că ţi-ar plăcea, zise căţelul privind la soarele care stătea să apună.
- Adevărul este că aşa cum povesteşti mi-ar face plăcere să ies din casă. Dar tu ştii Grivei, noi pisicile preferăm să stăm tolănite şi să dormităm. Şi eu, precum celelalte pisici, sunt cam leneşă.
- Da! Eşti leneşă cât încape, spuse zâmbind căţelul. Dacă ar fi după tine ai dormi zi şi noapte, adăugă Grivei şi botul i se lumină de un zâmbet larg. 
- Ei lasă că nici cu tine nu mi-e ruşină, îl tachină Pisi. În ultimele zile nu ai mai ieşit din cuşca ta! De ce?
- Hmm. Să-ţi spun sau să nu-ţi spun .... cântări cu glas tare Grivei.
- Haide nu te mai codi, spune-mi. Şi pisica se aşeză mai aproape de căţel pentru a auzi confesiunea.
- Am ascuns un os în faţa cuştii şi îl păzesc, şopti Grivei. Da te rog să nu mai spui la nimeni, da? spuse pe un ton grav căţelul.
- Şi cui crezi tu că i-aş putea spune eu? Stăpânului? Crezi că ar vrea el să-ţi ia osul? spuse pisica străduindu-se să nu pufnească în râs.
- Da. Probabil ai dreptate, am devenit paranoic. Cred că este efectul statului între gardurile acestei curţi, îşi aminti căţelul de unde plecase discuţia. Oare cum aş putea eu să-i spun stăpânului să mă scoată la plimbare?!
- Eu ştiu un singur lucru, spuse pisica cu o mutră superioară. Când vreau ceva, miaun şi nu mă opresc până ce nu primesc ce vreau, rosti pisica pe acelaşi ton mândru.
- Şi ce propui? spuse câinele nelămurit. Vrei să miaun şi eu? adăugă el mirat.
- Nu mototolule! Ai putea să latri şi izbucni într-un râs sănătos.
- Da ai dreptate, ce inteligentă eşti Pisi, mormăi şi căţelul. După care se puse şi el pe râs. Totuşi dăcă nu mă ascultă după ce latru, mă înveţi să miaun? Şi au început să râdă din nou, fiecare în felul lui.

Compunere - Drepturile copilului şi îndatoririle acestuia

Copii sunt cel mai de preţ lucru pe care îl pot avea oamenii. Din dorinţa de a proteja copiii şi pentru a le oferi tuturor şanse egale în viaţă, au fost introduse drepturile copiilor. Prin acestea se asigură dezvoltarea fizică, intelectuală şi morală a copiilor, indiferent de originea socială, economică, etnică sau religioasă a acestora.

Statele lumii, organizate în Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), au semnat convenţia prin care se angajează să respecte aceste drepturi fundamentale ale copilului. România a semnat această convenţie în 1990, la 40 de ani după adoptarea de către ONU a Declaraţiei drepturilor copilului.

În convenţia la care şi România este parte au fost stabilite mai multe drepturi ale copilului, printre care următoarele: dreptul la viaţă, dreptul de a avea un nume şi o familie, dreptul de a fi protejat împotriva violenţei fizice şi a tratamentelor inumane, împotriva răpirii şi a comerţului cu copii, dreptul la educaţie, dreptul la o viaţă sănătoasă, dreptul la liberă exprimare, dreptul la odihnă şi vacanţă, dreptul de a practica activităţi recreative.

Prin toate acestea societatea umană a încercat să întrevadă care sunt condiţiile obligatorii pentru ca un copil să se dezvolte cât mai bine cu putinţă. Le-a identificat şi le-a impus, astfel încât copiii, viitorii adulţi de mâine, să fie oameni sănătoşi, inteligenţi şi capabili să trăiască armonios. Fără respectarea acestor norme, viitorul copiilor este în pericol, iar odată cu acesta se află în pericol chiar existenţa speciei umane. Copiii care nu vor beneficia de aceste drepturi nu se vor putea dezvolta sănătos atât fizic, cât şi psihic şi moral. 

La rândul lor, copiii au anumite îndatoriri faţă de societate şi faţă de cei care le-au asigurat aceste drepturi. Atât timp cât adulţii din jur le asigură şi le respectă aceste drepturi, copiii trebuie să asculte de aceşti adulţi, să-i respecte şi să colaboreze cu aceştia. Totodată este necesar ca şi copiii să respecte şi să nu încalce drepturile celorlalţi copii. Iar atunci când altor copii le sunt încalcate aceste drepturi, să facă tot posibilul pentru ca aceste drepturi să le fie asigurate.

O compunere despre prietenie, sinceritate, înţelegere, încredere, reguli, respect

Între mine şi colegii mei de clasă există o prietenie strânsă. În fiecare zi ne bucurăm să ne întâlnim la şcoală, să învăţăm, să ne petrecem pauzele împreună. Chiar dacă uneori noi ne mai certăm, reuşim să trecem peste cele întâmplate deoarece între noi există o relaţie de colegialitate sinceră. Colegii mei de clasă, fetiţele şi băieţii, au încredere reciprocă în ei. Atunci când un coleg îşi uită un creion sau un pix acasă ceilalţi sar în ajutorul lui, fără să stea pe gânduri. Atunci când un coleg de bancă rămâne în urmă sau nu înţelege, noi ceilalţi facem tot ce putem să îl ajutăm.

După ore suntem cei mai buni prieteni. Obişnuim să ne petrecm timpul liber împreună, să mergem la film, să ne jucăm pe computer sau chiar să mergem la McDonalds. Tot împreună noi practicăm şi sport.

Toate aceste activităţi le putem face împreună pentru că respectăm câteva reguli. Printre aceste reguli se numără următoarele: nu ne batem, nu ne certăm, avem încredere unii în alţii, ne respectăm, nu suntem invidioşi şi ştim că prietenia este importantă pentru noi toţi.

Despre relaţiile în familie şi despre relaţiile dintre rude

Informaţie: Familia este un grup de persoane format din mamă, tată şi copiii acestora. Familia are mai multe rude sau neamuri: unchi, bunici, veri.

Relaţia dintre copii şi părinţi este cea mai importantă din lumea. Părinţii sunt cei care ne-au dat viaţă, ne-au crescut şi ne-au ocrotit de-a lungul vieţii noastre. Aşa cum orice părinte îşi iubeşte copiii şi copiii trebuie să-şi iubească părinţii. Între orice copil şi părinţii lui ar trebui să existe mai multe feluri de relaţii: de afecţiune, respect, ocrotire, încredere, ajutor. Copii trebuie să asculte sfaturile şi îndemnurile părinţilor, pentru că părinţii sunt adulţii care au grijă de noi şi pentru că în ei putem avea încredere deplină. Deoarece părinţii sunt alături de noi în toate etapele vieţii şi ne vor binele, noi trebuie să-i ascultăm şi să-i respectăm. Copii sunt datori să aibă cu părinţii lor o relaţie de sinceritate, fără certuri şi minciuni. Între părinţi şi copii nu ar trebui să existe o relaţie bazată pe o autoritate excesivă.

Relaţiile dintre fraţi trebuie să fie cât mai puternice. Fraţii fac parte din familie, ei ar trebui să fie şi cei mai apropiaţi prieteni ai noştri, pe care trebuie să-i iubim şi să-i ajutăm. Dacă fraţii sunt mai mari decât noi, trebuie să ascultăm sfaturile lor. Iar dacă noi suntem mai mari decât fraţii noştri, trebuie să-i ajutăm şi să-i apărăm de toate pericolele. De multe ori între fraţi apar şi relaţii de competiţie sau chiar de conflict, dar acestea sunt în general trecătoare. Este bine să trecem peste orice supărare pe care am avea-o cu un frate şi trebuie să ne înţelegem şi să ne comportăm ca o familie unită.

Între copii şi rudele lor trebuie să existe relaţii de respect, încredere, susţinere şi ajutor. Rudele precum bunicii, unchii, mătuşele, verii trebuie respectaţi. Ei sunt persoanele apropiate nouă, care sunt alături de noi în diferite momente importante din viaţa noastre, de exemplu: zile de naştere, excursii, sărbători. Un tip special de relaţie care trebuie să existe între copii şi bunici este acela de ajutorare. Bunicii sunt persoane în vârstă pe care trebuie să-i ajutăm la treburile casei, dacă au nevoie să le ducem medicamente, să-i ajutăm la cumpărături.

Compunere - În excursie la grădina zoologică

Sâmbătă am fost cu părinţii în excursie la grădina zoologică. Am vrut să vedem animalele sălbatice, din diferite colţuri ale planetei. La intrarea în grădina zoologică era o pancardă mare pe care scria Zoo. Am cumpărat bilete şi am intrat printr-o poartă strâmtă, unul câte unul. 

Înăuntru erau mai multe alei mărginite de copaci şi de cuşti în care locuiesc animale sălbatice. Primul animal sălbatic pe care l-am văzut în gradina zoologică a fost leul. Regele animalelor, leul, veghea semeţ, nepăsător mulţimea de oameni care se perinda în jurul regatului său. Lângă cuşca leului se află cuşca în care locuieşte pantera neagră. Seamănă cu o pisică mare şi fioroasă dar mie nu mi-a fost deloc frică de ea. Am mers apoi spre clădirea în care locuiesc maimuţele. Maimuţele mi-au părut foarte inteligente, prietenoase şi sociabile. 

Pe urmă, am mers şi am văzut şi elefantul. Avea o trompă groasă, lungă şi colţi mari, albi din fildeş. A urmat cămila cu două cocoaşe. Am aflat că trăieşte în deşertul Sahara din Africa de nord şi în Asia, iar în cele două cocoaşe îşi păstreză apă pentru a nu suferi de sete. După aceea, ne-am îndreptat către restul de cuşti. În grădina zoologică îşi mai au casa un urs brun, doi tigrii, o haită de lupi, câteva zebre, 2 cai si câţiva ponei.

Am mers şi în pavilionul cu păsări, viu colorate si foarte gălăgioase. Am văzut păsări flamingo, pelicani, berze, gâşte şi raţe sălbatice, papagali, toate într-o continuă gâlceavă. M-a impresionat vulturul cel pleşuv, maiestuos, cocoţat pe o creangă. Semeţ, părea că nu este conştient de captivitatea în care se află în gradina zoologică.

Mi-aş fi dorit să vad şi un urs polar, pinguini, canguri şi o capră neagră. Dar nu existau în această gradină zoologică. Tata mi-a promis că în vacanţa de iarnă vom merge să vedem şi alte parcuri zoo. 

Mi-a plăcut mult excursia la gradina zoologică. Am văzut şi am învăţat multe lucruri despre animalele sălbatice. De-abia aştept să vină vacanţa de iarnă să merg iarăşi la gradina zoologică.

Fiecare copil este unic şi eu sunt unică

Numele meu este Ralu şi sunt elevă în clasa a 5-a. Deşi eu şi prietenele mele ne înţelegem foarte bine avem pasiuni diferite. Dintre toate prietenele mele eu sunt singura care are ca pasiune cititul. În fiecare zi, după ce vin de la şcoală şi îmi fac temele, simt nevoia să citesc câteva pagini. Prietenele mele nu mă înţeleg, m-au întrebat de mai mult ori cum de pot citit atât de mult, deoarece lor li se pare plictisitoare această activitate.

Săptămâna trecută am avut o discuţie pe tema prieteniei dintre noi, din care am aflat că avem foarte multe în comun. Prietenia noastră se bazează tocmai pe aceste puncte comune, dar cu toate acestea nu suntem identice. Fiecare din noi avem o unicitate înnăscută pe de o parte şi pe de altă parte o unicitate rezultată din educaţia părinţilor şi a mediului în care am crescut. În urma acestei discuţii am mai aflat că fiecare copil este unic în felul său, inclusive eu, dar acest lucru nu trebuie să fie un obstacol în calea prieteniei dintre mine şi alte persoane.

După ce am ajuns acasă am discutat aceeaşi problemă cu mama mea. Ea mi-a explicat că nu am de ce să mă ruşinez de pasiunea mea de a citi. Această pasiune trebuie să fie un semn al unicităţii şi un motiv de mândrie. Prin astfel de aspecte copiii se diferenţiază între ei, iar aşa cum eu am anumite pasiuni şi ceilalţi copii au la rândul lor pasiuni cu care trebuie să se mândrească.

Sunt mândră că sunt unică şi că această unicitate este şi rezultatul pasiunii mele de a citi!

O întâmplare în vacanţa de vară

Era o zi frumoasă de vară din vacanţa mare. M-am trezit de dimineaţă, pe la ora şapte. Eram la bunici. După ce m-am dat jos din pat, am înştiinţat-o pe bunica, că vreau să fac o plimbare prin natură. Ea mi-a aprobat dorinţa şi mi-a pregătit merinde. Am plecat la drum mai devreme, pentru că soarele era pregătit să mă stropească cu lacrimile sale de foc. Cum am urcat dealul din spatele casei, dintr-o dată mi s-a părut că am intrat într-o altă lume. Totul mi se părea mai frumos. Regele soare îşi impusese stăpânirea pe marele albastru, cerul. Roua rece a dimineţii era aşternută pe iarba verde şi pufoasa. Stoluri de păsări zburau deasupra mea, împreuna cu fluturi de diverse culori, care dansau în aer.

Cerul senin, de un albastru pur şi răcoarea dimineţii, care se făcea simţită prin hainele cu care eram îmbrăcat, mă îndemna la visare. Am mai stat un timp şi am admirat natura din picioare. Apoi m-am aşezat la umbra stăpânului pădurii - un stejar înalt şi bătrân cât lumea, a cărei înălţime te ameţeşte doar când te uiţi la el. M-am aşezat şi dintr-o dată, din spate, am auzit un lătrat. M-am speriat de mama focului. Primul gând a fost să mă urc în copacul copilăriei mele, stejarul cel bătrân. Dar am renunţat. Fiinţa care lătra şi-a arătat faţa. Era drăgălaşul meu câine, Bobiţă. Sperietura a fost cumplită. Chiar şi după ce l-am luat în braţe pe Bobiţă, inima îmi bătea atât de tare, de parcă ar fi vrut să-mi iasă din piept. Abia când Bobiţă a început să mă lingă vesel pe mână, m-am liniştit. Dintr-o dată, Bobiţă a început să alerge de colo-colo şi să latre voios. Parcă vroia să-mi spună ceva. Am hotărât să îl urmez. Spre surprinderea mea, căţelul m-a condus către casă. În curtea bunicilor, tocmai sosiseră părinţii mei. După ce m-au îmbrăţişat, mi-au comunicat că au o surpriză pentru mine, un codou pe care mi-l doresc de ceva vreme. M-au dus la maşina cu care veniseră. În portbagaj mă aştepta o bicicleta mare, roşie. Era exact ce-mi doream! Împreună cu această bicicletă am bântuit pe colinele satului bunicilor pe parcursul întregii vacanţe. A fost cea mai grozavă vacanţă din toate pe care le-am avut până acum.

Mi-am propus să mai merg la bunicii mei şi în vacanţa viitoare. Acum Bobiţă a crescut, cred că este un dulău pe cinste. Abia aştept să bat uliţele satului pe bicicletă cu Bobiţă lângă mine. Apoi, împreună, să ne pierdem în natura fermecătoare din împrejurimile satului bunicilor, care mi-a furat sufletul.

Descriere - O curte plină de păsări

Curtea geme de orătănii gălăgioase, care mişună de colo-colo în căutare de hrană. Într-un colţ, câteva găini svelte, cu pene brune şi strălucitoare în bătaia sorelui, defilează ţanţoşe, de pară ar fi pe podiumul unei săli de spectacole. Cotcodăcesc de zor prceum nişte precupeţe. Când se apropie câte un cocoş de ele, găinile se înfoaie în pene, mândre de coloritul penelor multicolore. Ca şi când ar fi uitat că nu pot zbura aşa cum o fac păsările sălbatice, găinile îşi desfac aripile şi foşnesc de câteva ori din ele. Nu se ridică de la sol mai mult de câţiva centimetri, dar par a fi mândre de realizarea lor. Apoi îşi reiau căutările de hrană, scormoitul neobosit prin pământ. Ridică capul din pământ doar la auzul câte unui cucurigu, scos de câte un cocoş, strigat din străfundul plămânilor.

Nişte raţe cu pene albastre pe gâtlej şi cu roşu în jurul ochilor s-au adunat la un loc, în jurul unui recipient cu apă şi sporovăiesc în limba lor. Către grupul lor se îndreaptă alene, abia târându-şi labele mari şi galbene, alte răţuşte. Îşi unduiesc corpul de parcă ar dansa pe o muzică auzită doar de ele, iar din când în când scutură vesel din codiţa mică. După statura lor gingăşă şi după puful cu care sunt acoperite, răţuştele par a nu avea mai mult de o lună de când au ieşit din găoace. La intervale regulate de timp, măcăitul grupului de zburătoare se aude în toată curtea. Parcă ar vrea să-i înştiinţeze pe locatarii curţii de existenţa lor.

Creaturile cele mai mândre din toată curtea sunt nişte gâşte mari, cu pene albe ca spuma laptelui. Penele lor sunt mereu curate, iar mersul lor legănat le asemănă cu nişte prinţese. Atunci când se apropie de ele alte zburătoare, scot din gâtlejul lung şi arcuit un sâsâit prelung. După mersul lor graţios, gâştele se aseamănă cu nişte balerine suple, pline de farmec. Linişte şi foarte sigure pe ele se plimbă prin curtea înverzită ca nişte vedete. Celelalte păsări, supuse, se dau la o parte din calea lor. În semn de mulţumire, gâştele le răspund acestora cu câte un ga-ga-ga şuierător.

,,Suntem romani si punctum . “

Arta e lumină divină din care savurează doar alesii, acei ai cărui raţionament inexplicabil ating scopurile cele mai ireale. Un zeu înzestrat cu dorinţa eternă de a crea a fost Eminescu – fidelul baştinas al meleagului natal. A fost cel care a rostit cuvintele de aur ce străpung inimile fiecărui din noi, unindu-ne pe vecie ca o singură naţiune, iar acele cuvinte fiind ,, Suntem români şi punctum. “- o declaraţie supremă a independenţei noastre ca popor. Din trecut până în prezent am luptat pentru libertate, am obţinut ce am dorit, am luptat pentru demninate şi suntem într-un continuu război pentru formarea titlului atotputernic de suveran al condiţiilor prielnice şi iubirii extreme faţă de vecini.

Ceea ce ne este specific doar nouă- caracterul puternic chiar şi în cele mai tragice momente – ne reprezintă unici în întreg universal, iar toate acestea sunt  aspecte a unui ostaş care nu pot fi ascunse în urma ceţii dulci de dimineaţă. Avem acelaşi rol, acelaşi scop, ceea ce ne leagă e ceva Dumnezeiesc, ceva sfânt ce nu poate fi eliminat din sufletul cuiva, e însăşi sângele înfierbântat de dor şi patima ce curge prin venele românilor. Suntem aleşii acestui meleag, suntem datori să îl iubim, să îl preţuim şi să continuăm lupta pentru ceea ce ne aparţine, lupta pentru dreptate. Avem acelaşi început, aceleaşi tradiţii şi obiceiuri, acelaşi soare şi lună, o limbă fermecătoare, un dor aspru, arzător şi aceiaşi strămoşi- comoară cea mai de preţ ce o purtam adesea cu noi, nu o putem alege, schimba, cumpăra sau vinde, e ceva caracteristic doar anumitor persoane, nu ne putem considera că suntem străini printre alt popor, suntem doar diferiţi, ne deosebim prin cultură, gânduri şi chiar priviri. Şi naţiunile au propriul său ego la fel ca persoanele fizice ce sunt ca un imbold pentru a descoperi misterele ascunse ale caracterului, fiindcă patria nu este doar o întindere geografică de pamânt, este o rezultantă istorică a activităţii care creează valori umane şi le răsfrânge şi  mult mai mult decât atât. Nu putem fi izgoniţi, nu suntem laşi şi trebuie să purtăm cu mare mândrie acest titlu de ,,Român adevărat “ cel puţin din stima pentru luptele în care domnea cruzimea, pentru vitejia şi succesele strămoşilor, şi nu e pur şi simplu un titlu, e ca stimulul pentru care merită să lupţi în continuare care îţi asumă drepturi şi aspiraţii. Sunt puţine cuvinte pentru a descrie esenţa adevărată a dragostei şi mândriei faţă de popor în suflet, cel potop de sentimente inundă orice celulă a trupului meu. Suntem ceea ce suntem, o mulţime de persoane ce speră spre un viitor decent, nu suntem zei, nu avem aur şi diamante, nu avem cele mai scumpe haine şi case, dar avem ceva mai presus, numele de români. Suntem convinşi că ţara noastră este superioară celorlalte, doar din cauza că ne-am năcut aici, este un argument mult prea preţios care pune în valoare toate părţile pozitive. Suntem caracterizaţi doar printr-o emoţie colectivă atât de profundă şi sinceră care nu ar fi în stare să ascundă participanţii acestui grup de suflete de aceaşi origine. Atâta timp cât suntem dispuşi să murim pentru umanitate, viaţa ţării noastre este nemuritoare.